Mai avem două ore până vine în clasă. Mai bine m-aş fi mutat în prima bancă de-acum, ştiu că o mă mute ea oricum. Ahh, poate mă mut pauza următoare. Nu mi-am făcut tema. Dar sunt mai calmă decât alte dăţi, când mi-o făceam. La ce bun s-o mai fac…?
Nu-mi place matematica de-a şaptea. Nu-mi place profa de la matematică dintr-a şaptea. Mă ia cu transpiraţii când intră-n clasă. Nu că mi-ar fi frică de ea, n-am de ce, e o ignorantă şi o bârfitoare. Nici mate nu ştie ea prea bine. Maculatoare-n sus, maculatoare-n jos. Ia mai du-te naibii cu maculatoarele tale cu tot. Du-te tu acasă şi scrie cinşpe pagini de exerciţii din Petrică a lu’ peşte prăjit. Că eu m-am săturat. Şi nu mai fac niciunul. Să-mi dai 3 dacă vrei, să-mi dai şi una, că tot nu mai fac. Mai bine mă duc şi mă culc. Sau mai bine mă duc şi mă cert cu maică-mea că am luat 3, tot e mai mişto decât să stau nu ştiu câte ore închisă-n casă, doar că eşti tu obsedată de umplerea maculatoarelor de 100 de pagini în două luni.
Ce păcat că nu pot să chiulesc. Când o să merg la liceu, o să chiulesc cât o să vreau eu. N-o să mai fie nimeni care să-mi stea-n ceafă, să vadă dacă sunt la ore, dacă nu sunt, dacă lucrez suplimentar din culegerea lu’ Petrică sau nu. O să pot să fac tot ce-o să vreau eu.
Gata, mă duc afară să mă răcoresc. Paul vine la mine şi vrea să-mi dea un biscuite cu gem. Du-te, bă baiatule de-aici, ţi-am zis că mă enervezi, şi nu o dată ţi-am zis, ce naiba? Papă lapte ce eşti, ce te tot vânturi pe lângă fundul meu? Eşti precoce, ai? Tu nu vezi că eşti cu un cap mai mic decât mine? Clasa a VII-a… auzi la el..
Îl las în plata domnului şi mă întorc în clasă. Mai e o oră şi vine. Vai, ce să fac, cum să fac. Mai bine-aş muri… Deja nu mai am aer, cine ştie, poate chiar o să mor. Dar mai bine s-ar întâmpla înainte să vină ea în clasă. Am şi eu orgoliul meu. Dacă e să mor, măcar să mor împăcată.
A venit. Tantiii, ascultă-mă odată şi să rezolvăm problema! Că mă inflamez, deja simt că dau pe-afară de-atâta inflamaţie. Mă doare gâtul. Cred că de la tine mi se trage, că-ţi văd omuşorul cum se mişcă, mi s-a trezit al treilea ochi, ăla de-ţi dă puteri, nu ştii tu d-astea. Că eşti ignorantă, ţi-am mai zis. Şi omuşorul ăla al tău se tot mişcă, naiba să-l ia, şi te ajută pe tine să scoţi numa’ baliverne pe gura aia. Măcar de-ai zice şi tu ceva interesant. O frază vreau de la tine, o singură frază în care să nu-ţi scape cuvântul ma-cu-la-tor.
Ok, vrei să ai o conversaţie cu mine. Pe subiect de matematică, da, ştiu. Mai exact pe maginea temei. Dacă am întâmpinat dificultăţi? Dau din cap că nu, dar te prinzi repede că ceva nu e în regulă. Mamă, mamă, cine te-a pus să mă faci cu tata? Tu nu ştii ca tata nu ştie să mintă? Tu nu ştii că eu semăn cu tata? Ah, Doamne… tre să mă duc în faţă. Aş mânca un biscuite cu gem…în curte, cu Paul. Unde eşti, Paule, când are lumea nevoie de tine? Vino şi dă-mi un biscuite, poate mi se mişcă şi mie omuşorul vieţii, ăla din gât. Îi fi tu papă lapte, da’ eşti băiat bun şi ţie pot să-ţi zic tot ce-mi trece prin cap. Omuşorul meu e prieten cu omuşorul tău. Degeaba. Mă ridic şi mă duc lângă ea. Habar n-are să vorbească cu noi. Ne crede nişte tâmpiţi pe care-i poate ameninţa mereu cu 20 de pagini suplimentare din culegerea preabinecunoscutădetoatălumea. De ce, femeie dragă? De ce mă agit eu atât din pricina ta? Şi-aşa nu dau doi bani pe tine… Mă iei la întrebări, că de ce nu mi-am făcut tema, că de ce nu mai sunt cuminte. Şi ieftinării d-astea. Şi-apoi te enervezi, ca de obicei. Şi decizi că mă asculţi, că deh, altceva nu poţi să faci, decât să asculţi. Vorba vine, că nu asculţi, că dac-ai asculta, ai vedea şi tu cu ochii aia ai tăi că toţi copiii din clasă sunt terorizaţi de tine şi ai lua-o şi tu mai moale. Ahhh, ameţesc, nu mai văd bine, negrul tablei mi se urcă la cap. Scriu exerciţiul, asta pot să fac chiar dacă sunt ameţită. Apoi mă întrebi teorii, să ţi le spun pe de rost. Mă întorc spre tine, te privesc tâmp şi atât. Omuşorul mi se mişcă singur, dansează cu mine fără ca tu să-l vezi. Şi dansează pe teoria lui pitagora, dar nu zice nimic. Şi nici nu-l condamn. Bravo, omuşor mic. Ce sens are să-i zici dobitoacei ăsteia toate nimicurile? Ea urlă. Îmi zice că o sfidez şi mă obligă să citesc de pe tablă. Omuşorul meu râde. Se tăvăleşte pe jos de râs, iar negrul din capul meu se face tot mai mare şi mai mare. Ameţesc rău şi tabla devine una cu capul meu stâng şi drept. Ce?!?! Mă doare mâna dreaptă. Şi mâna stângă. Şi piciorul drept. Şi piciorul stâng. Mă doare omuşorul din gât. Omuşorul din gât plânge.
Iar a câştigat, nenorocita naibii.
seedone.wordpress.com 