fără de foi

ţi-aş scrie despre frigul
ce mă ia de la
cuvinte
dar cred că ai rupe foaia
sau ai înjura de
lipsa lor
a dumnezeilor

nu e doar o mişcare
subtilă
a mâinii inimii minţii limbii
care se ridică pe cerul gurii
la fiecare cuvânt scris în fugă
e ceva mai mult de atât
vine din trup
de la frângerea lui în două
de la punctul acela în care
se poate duce totul
dracului
sau se poate naşte
un frison mic
ca un copil
încă în pântece

mi-e frig
mi-e atât de frig când scriu
că-mi vine să curăţ
multă multă multă
ceapă

aşa
obrajii mei ar fi fericiţi

şi calzi

măcar două culori

măcar de mi-ar fi frică
aş înţelege fuga
precum zborul
din cuibul care nicicând
n-a fost decât un geam
lăsat deschis

dar nu mi-e frică
nici de tine, nici de foc
nici de mine, nici de apă
nici de îngerul negru
nici de îngerul alb
ce se-mbrăţişează în văzul nostru
nestingheriţi şi
cum spui tu
liberi

nu mi-e frică de lume
aşa cum e, e
o să fie mereu aşa
cum e
cu ploi în ianuarie
şi îngeri care şi-ar dori
să fie şi ei
mai coloraţi

lumea e rotunjită la colţuri
şi fericită
că s-a născut dintr-un pătrat curgător
cum să-mi fie frică
de o formă nebună care se topeşte
continuu?

măcar de mi-ar fi frică

soarele nu moare niciodată
iar îngerilor le place să coboare
în bucătăria de la etajul doi

an nou

eu în noul an îmi doresc să scriu
să scriu tot timpul pe tot ce-mi pică sub nas
pe ei îi iubesc
dar lui îi sunt dată
eu anul ăsta vreau să scriu
tot ce n-am scris
plus
tot ce n-am vorbit
până acum
n-o să reuşesc
să spun tot
îmi dau seama de atâta lucru
dar mă las
mă arunc în cuvinte măreţe
pentru că ştiu

atâta timp
cât îi spun că sunt a lui
mă va lăsa să
trăiesc în şi prin cuvinte
la anul o să fiu despicată despuiată dezmembrată dezasamblată deziluzionată descătuşată desculţă desfăcută dezbinată deşurubată dezvoltată deseori
la anul cuvintele mă vor aduna la loc
la mulţi ani lor

O fată_a_murit

O fată a murit recent.
Şi-a aruncat de la etaj cârpa de curăţat
Inimi.
O vecină a ridicat-o şi s-a uitat în sus
Să vadă
De unde a căzut o cârpă roşie
Peste trandafirii ei albi.
N-a văzut pe nimeni.

O fată a murit recent.
Obosise
Să tot şteargă
La nesfârşit
Praful.

O fată a murit ieri.

Azi dimineaţă soarele s-a supărat
Şi stă în pat, învelit cu pătura groasă
Şi cu braţele pline de pop-corn.
Oamenii îl roagă
Cu jale
Să se întoarcă.
Dar el o vrea înapoi
pe fata care curăţa inimi
Cu o cârpă roşie.

Despre responsabilitate. În scris

M-am aflat acum două zile în faţa unei alegeri pe care nu o mai făcusem de mult. Mai exact de când am crescut şi am devenit mare, înţeleaptă, responsabilă. Ha, ha, ha. Am publicat un text pe blog pe care ulterior l-am ascuns. L-am ascuns de ceilalţi, evident că de mine n-aveam cum. Ba mai mult, de cum am luat decizia de a-l pune la loc sigur, departe de ochii lumi, dar fiind deja pătruns până în măduva oaselor mele, a început să mă usture într-un hal, că n-a mai trecut cu nimic. Aşa că iată-mă la birou, scriind.

De mai bine de jumătate de an sunt la master. Cei care mă cunosc ştiu mai bine decât mine,  mi-au citit pe faţă în fiecare zi. Mi s-a pus întrebarea „De ce te-ai înscris la masterul ăsta?” mai des decât mi s-a pus orice întrebare până acum. Ca să mă testez, răspund acum, după 7 luni. Ca să mă provoc. Ca să ies din zona de confort. Ca să mă fac de râs şi ca să mă fac şi de plâns. Ca să mă închid, pentru că ştiu că mai târziu mă voi deschide. Ca să învăţ. Să-nvăţ despre oameni, nu să-nvăţ să scriu o carte. Ca să se bucure tata. Şi motive s-ar găsi să umplu multe pagini. Însă nu contează atât de mult. Că mi-e greu, că mi-e uşor, nici asta nu mai contează. Unele lucruri le faci pentru că vrei să le faci, pentru că îţi dictezi simplu şi uşor că asta ai de făcut acum.

Una din provocările cele mai mari a fost să scriu… altfel. Am atins, fără să-mi doresc neapărat (pentru că atunci când vrei, nu se întâmplă) o simplitate a scrisului la care tânjeam de multă vreme. A fost o atingere uşoară şi blândă… Pentru că încă mă pierd în fraze lungi şi întortocheate. Dar a fost de ajuns să scriu o singură dată „altfel” ca să-mi dau seama că îmi e uşor, că îmi place, că m-am găsit. Iarăşi. Mai multă şi mai întreagă.🙂

Am avut de scris (asta sună ca la clasa a cincea când aveam de făcut compuneri) monoloage şi dialoguri pentru dramaturgie. Când am auzit prima dată că vom avea de scris o piesă de teatru am vrut să fac cale-ntoarsă şi să-l las în plata domnului de master. Mă rog, aceste momente s-au tot înmulţit ulterior, dar iată-mă scriind despre ultimele 7 luni, încă înmatriculată. Aşa, aflând de dialog am intrat în panică. Nu mai scrisesem dialog. Poate o singură poveste, de acum 3-4 ani, pe care am scris-o mai mult ca să-mi dovedesc mie că nu e atât de imposibil să pui liniuţe de dialog la început de rând. Dar de aici până la scriere dramatică, în mintea mea era o cale extrem de lungă şi de anevoioasă. M-am întâlnit pentru prima dată cu „stilul colocvial”. Am auzit de nenumărate ori, legat de un text, că „e prea serios, e prea romantic, e prea literar, e prea pretenţios.” Şi mă întrebam, pe bună dreptate, oare de ce nu e bine aşa şi cum ar trebui să fie? Mă simţeam ca la grădiniţă. Dar la grădiniţă uneori ai senzaţia că primeşti cadouri atunci când de fapt primeşti pedepse (bine, se întâmplă şi invers, dar aici e vorba despre altceva). Cu toate că nu aveam nici cea mai mică idee cum să fac să scriu simplu şi colocvial, ceva din mine era atât de încântat şi entuziasmat de aceasta, încât am decis să las lucrurile aşa cum sunt. Adică în aer. N-am scris nimic timp de 3 luni şi am aşteptat sesiunea. În sesiune, înainte de data limită pentru depunerea textelor dramatice, m-am apucat conştiincios de treabă. Să încerci să scrii ceva de care ţi-a fost frică mereu, ceva despre care nu ştii mai nimic, presat fiind de faptul că „trebuie, mâine e ultima zi” poate fi de-a dreptul terifiant. Şi chiar este. Atunci când eşti mânat să scrii şi te opui ca un prost, aşteptând să te calmezi, e ca şi cum ai încerca cu tot dinadinsul să închizi ochii şi să dormi după ce ai băut 10 beri şi totul se învârte cu tine. Nu dormi, că nu de-aia ai băut. Ai băut ca să fii beat, să simţi ameţeala, durerea de cap, iubirea nemărginită faţă de întreaga omenire şi duioşia faţă de toată viaţa ta de până în acel moment. Cu scrisul nu-i uşor. O relaţie cu scrisul se construieşte cu greu, mai ales când ambii parteneri sunt încăpăţânaţi şi ai naibii.  Două săbii într-o teacă nu încap, aşa se zice. Cu scrisul nu aştepţi momentul potrivit, caietul potrivit, laptopul potrivit, starea de spirit potrivită, liniştea şi aşa mai departe. Eu fac asta şi mă pălmuieşte de câte ori are ocazia. Nu avem o relaţie armonioasă. Încă. Că de iubit de iubim.

Ce a ieşit atunci a fost minunat. Am fost fericită. Fericită în timp ce scriam, fericită după ce am terminat de scris. Nu mai fusesem fericită de mult. Scrisul mă iubea din nou.

Textul pe care l-am „ascuns” acum două zile este unul din cele care m-a făcut fericită. E vorba de un monolog dramatic al unei fetiţe de clasa a şaptea, aflată într-un conflict puternic cu profa de mate şi cu imposibilitatea ei de a se exprima şi de a fi înţeleasă.

De două zile tot învăţ ceva. E o lecţie de-aia continuă, cu toate etapele bine definite (cine a lucrat în învăţământ şi a făcut proiecte didactice ştie despre ce vorbesc). Dar cred că acum lecţia mea se încheie şi e nevoie de un feedback.

Ca să ieşi din zona plastică a scrisului şi să intri în cea adevărată, simplă, dureroasă, penibilă, fericită, autentică, tranşantă a vieţii e nevoie de mai mult decât de  pornire şi sinceritate faţă de tine însuţi.

E nevoie să fii responsabil. E nevoie să faci diferenţa între sămânţă şi planta ajunsă la maturitate în ceea ce priveşte scrisul. Sămânţa este cât se poate de adevărată, de reală, de „tu”. Ceea ce se naşte, însă, de cele mai multe ori, e o ficţiune pură fără de care mulţi oameni ar fi mult mai trişti pe lumea asta.

E nevoie să dai din tine, să împărtăşeşti şi să fii conştient că orice spui ajunge la celălalt,

dar să nu te păcăleşti şi să nu îndulceşti nimic, nici măcar atunci când ţi se pare că n-ai fost tu când ai scris.

E nevoie să fii onest şi să nu te minţi,

dar nici să nu jigneşti pe nimeni.

E nevoie să fii atent la ceea ce stârneşte în tine ceea ce scrii, să nu omiţi nimic,

dar nici să nu explici nimic.

E nevoie să fii cât de bine conturat poţi tu în acel moment,

dar să laşi loc pentru alţii.

Conturul să nu-ţi fie graniţă, ci doar o umbră uşoară care să te ajute să ajungi mai uşor la ceilalţi.

Căci ce e scrisul dacă nu o punte între mine şi tine?

Frica asta imensă de oameni şi de cuvintele din gât (monolog)

Mai avem două ore până vine în clasă. Mai bine m-aş fi mutat în prima bancă de-acum, ştiu că o mă mute ea oricum. Ahh, poate mă mut pauza următoare. Nu mi-am făcut tema. Dar sunt mai calmă decât alte dăţi, când mi-o făceam. La ce bun s-o mai fac…?

Nu-mi place matematica de-a şaptea. Nu-mi place profa de la matematică dintr-a şaptea. Mă ia cu transpiraţii când intră-n clasă. Nu că mi-ar fi frică de ea, n-am de ce, e o ignorantă şi o bârfitoare. Nici mate nu ştie ea prea bine. Maculatoare-n sus, maculatoare-n jos. Ia mai du-te naibii cu maculatoarele tale cu tot. Du-te tu acasă şi scrie cinşpe pagini de exerciţii din Petrică a lu’ peşte prăjit. Că eu m-am săturat. Şi nu mai fac niciunul. Să-mi dai 3 dacă vrei, să-mi dai şi una, că tot nu mai fac. Mai bine mă duc şi mă culc. Sau mai bine mă duc şi mă cert cu maică-mea că am luat 3, tot e mai mişto decât să stau nu ştiu câte ore închisă-n casă, doar că eşti tu obsedată de umplerea maculatoarelor de 100 de pagini în două luni.

Ce păcat că nu pot să chiulesc. Când o să merg la liceu, o să chiulesc cât o să vreau eu.  N-o să mai fie nimeni care să-mi stea-n ceafă, să vadă dacă sunt la ore, dacă nu sunt, dacă lucrez suplimentar din culegerea lu’ Petrică sau nu. O să pot să fac tot ce-o să vreau eu.

Gata, mă duc afară să mă răcoresc. Paul vine la mine şi vrea să-mi dea un biscuite cu gem. Du-te, bă baiatule de-aici, ţi-am zis că mă enervezi, şi nu o dată ţi-am zis, ce naiba? Papă lapte ce eşti, ce te tot vânturi pe lângă fundul meu? Eşti precoce, ai? Tu nu vezi că eşti cu un cap mai mic decât mine? Clasa a VII-a… auzi la el..

Îl las în plata domnului şi mă întorc în clasă. Mai e o oră şi vine. Vai, ce să fac, cum să fac. Mai bine-aş muri… Deja nu mai am aer, cine ştie, poate chiar o să mor. Dar mai bine s-ar întâmpla înainte să vină ea în clasă. Am şi eu orgoliul meu. Dacă e să mor, măcar să mor împăcată.

A venit. Tantiii, ascultă-mă odată şi să rezolvăm problema! Că mă inflamez, deja simt că dau pe-afară de-atâta inflamaţie. Mă doare gâtul. Cred că de la tine mi se trage, că-ţi văd omuşorul cum se mişcă, mi s-a trezit al treilea ochi, ăla de-ţi dă puteri, nu ştii tu d-astea. Că eşti ignorantă, ţi-am mai zis. Şi omuşorul ăla al tău se tot mişcă, naiba să-l ia, şi te ajută pe tine să scoţi numa’ baliverne pe gura aia. Măcar de-ai zice şi tu ceva interesant. O frază vreau de la tine, o singură frază în care să nu-ţi scape cuvântul ma-cu-la-tor.

Ok, vrei să ai o conversaţie cu mine. Pe subiect de matematică, da, ştiu. Mai exact pe maginea temei. Dacă am întâmpinat dificultăţi? Dau din cap că nu, dar te prinzi repede că ceva nu e în regulă. Mamă, mamă, cine te-a pus să mă faci cu tata? Tu nu ştii ca tata nu ştie să mintă? Tu nu ştii că eu semăn cu tata? Ah, Doamne… tre să mă duc în faţă. Aş mânca un biscuite cu gem…în curte, cu Paul. Unde eşti, Paule, când are lumea nevoie de tine? Vino şi dă-mi un biscuite, poate mi se mişcă şi mie omuşorul vieţii, ăla din gât. Îi fi tu papă lapte, da’ eşti băiat bun şi ţie pot să-ţi zic tot ce-mi trece prin cap. Omuşorul meu e prieten cu omuşorul tău. Degeaba. Mă ridic şi mă duc lângă ea.  Habar n-are să vorbească cu noi. Ne crede nişte tâmpiţi pe care-i poate ameninţa mereu cu 20 de pagini suplimentare din culegerea preabinecunoscutădetoatălumea. De ce, femeie dragă? De ce mă agit eu atât din pricina ta? Şi-aşa nu dau doi bani pe tine… Mă iei la întrebări, că de ce nu mi-am făcut tema, că de ce nu mai sunt cuminte. Şi ieftinării d-astea. Şi-apoi te enervezi, ca de obicei. Şi decizi că mă asculţi, că deh, altceva nu poţi să faci, decât să asculţi. Vorba vine, că nu asculţi, că dac-ai asculta, ai vedea şi tu cu ochii aia ai tăi că toţi copiii din clasă sunt terorizaţi de tine şi ai lua-o şi tu mai moale. Ahhh, ameţesc, nu mai văd bine, negrul tablei mi se urcă la cap. Scriu exerciţiul, asta pot să fac chiar dacă sunt ameţită. Apoi mă întrebi teorii, să ţi le spun pe de rost. Mă întorc spre tine, te privesc tâmp şi atât. Omuşorul mi se mişcă singur, dansează cu mine fără ca tu să-l vezi. Şi dansează pe teoria lui pitagora, dar nu zice nimic. Şi nici nu-l condamn. Bravo, omuşor mic. Ce sens are să-i zici dobitoacei ăsteia toate nimicurile? Ea urlă. Îmi zice că o sfidez şi mă obligă să citesc de pe tablă. Omuşorul meu râde. Se tăvăleşte pe jos de râs, iar negrul din capul meu se face tot mai mare şi mai mare. Ameţesc rău şi tabla devine una cu capul meu stâng şi drept. Ce?!?! Mă doare mâna dreaptă. Şi mâna stângă. Şi piciorul drept. Şi piciorul stâng. Mă doare omuşorul din gât. Omuşorul din gât plânge.

Iar a câştigat, nenorocita naibii.

Plapumă peste soare

Vreau să fiu prietena cea mai bună

A lui Peter Pan

s-o duc departe pe Tinkerbell

şi s-o las acolo, departe.

Sa trăiască singură.

La fel cum am trăit şi eu

Atâta timp.

Vreau să subliniez cu portocaliu

Tot ce nu ştiu

Nu pot

Nu vreau

Nu iese.

Şi apoi, din atâta portocaliu

Să fac un soare mare

Cât soarele adevărat

Şi să stau cu el

De poveşti

Până seara târziu…

Vreau să-mi plouă din soare

Cu stropi mari

Roşii

Ca sângele oamenilor

Care mor.

Vreau să nu mai vreau nimic

Decât să mi se-nchidă ochii

Gene

Peste gene

Plapumă peste soare.

Previous Older Entries