As scrie numai de dragul de a ma pierde in spatiul infinit dintre cuvintele scrise. As scrie doar pentru a te gasi pe tine si a ma linisti pe mine. As scrie vrute si nevrute fara sa mai caut coerenta si frumusetea, fara sa le mai cer de la nimeni, nici macar de la mine. As scrie la nesfarsit nimicul dintre mine si tine, daca esti, dintre noi, daca suntem, pentru ca nu stiu altceva. Ba poate ca ar mai fi… Dar e prea mult pentru cat pot eu sa simt acum.
Nu exista un nesfarsit mai dureros decat a-ti scrie nimicul care te macina pe interior, asa ca ma voi limita la cateva cuvinte cu final, poate cateva paragrafe.
Sunt copilul salbatic al nimanui si nu voi putea fi niciodata al cuiva. Nimicul mi-e lumea, iar oamenii care apar si dispar sunt semne de intrebare care plutesc in deriva si nu inteleg unde au ajuns. Nici nu e nevoie de intelegere, ci doar de prezenta. Dar atunci cand ceva ti-e strain sau nu ajunge la tine, decizi sa pleci mai departe pana ce ajungi la altceva, mai simplu, de preferat cunoscut inainte sau macar intuit. Cand nimicul te cuprinde din toate partile, iar tu nu esti pregatit, e firesc sa-ti urmezi calea spre cunoastere nemijlocita si sa lasi in seama altcuiva lumile abstracte si paralele care nu se regasesc in tine. Tocmai de aceea prezenta nu exista in nimic. Sunt doar eu, in singuratate deplina. Fara nimic, cu intreg nimicul langa mine. Astfel ca am nevoie doar de un nimeni care sa poata fi prezent. Cineva care sa nu intruchipeze mai mult decat…nimic. Incerc din rasputeri sa personalizez, insa nu pot, as simti ca se pierde substanta a ceea ce trece prin mine si ca as spune cea mai grotesca minciuna din viata mea.
Un cuvant macar? Iubire. Despre iubire si nimeni. Caci prea ma lovesc zi de zi de cuvinte de genul: relatie, cuplu, iubire, viitor, siguranta, dreptate, incredere. Si m-am saturat de ele, aleg mai bine virgulele sau goliciunea spatiului alb care le inconjoara. Mi se par mai autentice, mai sigure pentru realele nevoi sufletesti ale oamenilor. Intr-o virgula iti poti gasi pauza mult asteptata, rasuflarea dupa lunga perioada in care te-ai framantat. Virgula e linistea care ti se cuvine oricand te impiedici in cuvinte care nu te mai reprezinta. Aleg cu discernamant virgula! Si spatiul alb… Neatins, gol, alb si atat. Il aleg si pe el. Si totul devine mai usor, nu pentru ca asa trebuie, nu pentru ca oamenii aleg mereu caile cele mai usoare ca sa le fie lor bine, ci pentru ca uneori nu poti alege altceva, nu ai de unde, pur si simplu. Ne-am nascut privilegiati, avand dreptul de a face alegeri. Insa nu ni s-au dat mai multe suflete, ca sa le putem multumi pe fiecare in parte alegand uneori ceva, alteori altceva, in functie de momentul trait, de etapa de viata parcursa. Avem unul si mare. Si exigent. Stie ce vrea mult mai bine decat o stim noi, de aceea uneori alegerea se afla intr-un spatiu care pentru altii ar insemna dezertarea intr-o alta lume. O virgula nu e o alegere, cel putin nu una valabila pentru marea majoritate a oamenilor. E o gluma draguta, o poveste, o fuga, un nonsens, dar nicidecum o alegere constienta si matura pentru un adult care iubeste. Si totusi, implinirea nevoii de aer si de libertate pe care ti-o da o astfel de pauza e mai importanta decat orice siguranta aparenta pe care ti-ar da-o relatia in sine.
Pauzele ni se dau zilnic, fie ca ne confruntam cu relatii pe care nu mereu le lasam sa ne traiasca in suflet, fie ca visam la iubiri perfecte alaturi de persoane asemeni noua. Dar nu le luam in seama mai deloc. Alegem insa sa vorbim despre noi si despre ea, despre iubire si cum ar trebui sa fie, de parca un dialog ar putea sa ne lamureasca vreodata cum ar trebui sa fie. Alegem sa ne plangem durerea sau sa ne zambim cu gura pana la urechi fericirea data de un altul, fara sa stim ca nimic nu dureaza, nici durerea, nici bucuria. Alegem sa visam cu ochii deschisi uitand ca singurele momente in care putem fi cu adevarat autentici si increzatori sunt acele pauze, acele momente vide in care nu suntem legati de nimic si de nimeni, ci suntem nimic si nimeni. Atunci iubirea devine. Se intrevede usurel… intr-un mic spasm interior care umple ce s-a golit in atatea discutii si intrebari. Intr-un acord care-mi reaminteste de copilul salbatic, imblanzit acum pe cea mai simpla cale, a alegerii pauzei depline.
Ti-as scrie la nesfarsit, dar stiu ca nu m-ai citi la nesfarsit. Pana la urma tot ce e necunoscut ajunge sa fie cunoscut, pana si iubirea. Si tot ce e cunoscut ajunge sa fie pus in cuvinte. Iar oamenii citesc si vorbesc in cuvinte, nu in virgule si-n spatii goale…
Pentru tine, daca esti.
De la mine, caci sunt.
