Linistea nu dureaza, nu-i vesnica. Credeam ca o prinsesem intr-o frumoasa colivie si tot ce aveam de facut de acum inainte era sa am grija de ea zi de zi, s-o iubesc, s-o hranesc si sa-i dau putin cate putin din sufletul meu tot mai impacat. De parca linistea avea nevoie de pacea mea interioara…

Sa prinzi linistea de picior si sa nu-i mai dai drumul, iata ultima lupta… Linistea care nu are nevoie de pacea sufletului se lasa in voia lui. Nu-i pasa ce se intampla, de fapt. E ca dragostea. N-are nevoi si nu cunoaste limite. Iar el, omul nebun, omul care traieste gandindu-se ca i se cuvine, odata ce a descoperit-o, el, omul urat care nu poate sa creada ca inca e urat si ca frumusetea, atunci cand e vazuta, nu e infinita si nu acopera ce nu poate fi acoperit, omul acesta iar sufera de-o trezire. Alta trezire din care nu mai intelege nimic, pentru ca s-a trezit de prea multe ori dandu-si seama ca e din ce in ce mai adormit si mai lipsit de judecata unui om desteptat cu adevarat din somnul lung al respingerii.

Poate ca un numar finit de experiente sau de vieti ar putea rezolva dilema repetatelor treziri. Pentru ca la un moment dat s-ar termina cu totul. Si am ajunge la un mare final in care  ne-am intalni odata si-odata cu noi insine, exact asa cum suntem. Unii dintre noi asteptam moartea, in speranta ca atunci ea, linistea, se va asterne peste noi. Linistea aceea despre care vorbesc toti cei care au avut un contact cat de mic cu finalul finit imaginat de om.  Ar fi prea simplu. Si prea nedrept sa fie asa. Asa ca nu cred in moarte, nu cred in finalitate, nu cred ca suma experientelor noastre ne duce mai aproape sau mai departe de linistea sufletului. Poate ca obosim, e drept. Iar unii dintre noi ne gasim atunci, in acel moment al unui scurt sfarsit dintre atatea sfarsituri, o binemeritata odihna a spiritului, care pentru cei care raman in urma si ne privesc vorbeste de la sine si ii impaca intr-un fel care sa-i linisteasca si pe ei cu ideea de plecare, de despartire, de “gata, asta a fost tot”. Minunat ar fi sa nu fie asa. Desi mult mai greu pentru repetatele si infinitele scenarii care nu-si fac loc afara din noi pana nu ne dam seama ca n-avem nevoie de ele, ca tocmai asta e scopul: sa traim fara niciun scenariu idiot care sa ne cenzureze inimile si vietile…