Mă împotmolesc în mlaştini de cuvinte şi gânduri. De ce nu pot să-mi cânt neputinţa de a-mi lăsa sufletul să vorbească în limba lui? De ce-mi las cuvintele să-şi pună măşti? Haosul lucrează tot pentru mine. Chiar dacă pare aşa cum e. Fără nici un fir care să-mi permită să mă agăţ de el pentru a-mi da iluzia că sunt mai puternică aşa, suspendată în suişul meu către cer.

Te las să mă cuprinzi cu totul şi mă observ de acolo, de pe prispa inimii peste care a trecut o iarna grea. Văd frăgezimea trupului gata-gata să se înfioare la cel mai mic şuierat de vânt. Văd nişte ochi mari, deschişi către vântul care nu poate fi văzut, şi nişte buze pregătite să vorbească în orice moment. Însă tăcerea tainică a clipei cade peste mine şi mă dezgoleşte de tot. Nu mai sunt în stare să mă acopăr cu nimic, iar cuvintele mi-au înţepenit în gât, dându-şi seama singure că se vor dizolva fără a mai fi rostite. Mereu se întâmplă asta.

Credeam că-mi mor cuvintele din faşă, că nu le dau voie să trăiască prin mine şi să ajungă să spună adevărul cel mare… al meu sau al inimii mele îngheţate. Îmi purtam pe umeri povara unor  milioane de morţi fără să ştiu că nu am avut nicicând vreo vină… Îmi credeam sufletul zbuciumat din pricina lipsei lor, a cuvintelor care refuzau cu îndârjire să-şi trăiască măcar o fărâmă din viaţă fără ajutorul meu… Îmi vedeam mai clar ca orice propria moarte atunci când le simţeam rămânând acolo şi dispărând apoi fără urmă, de parcă nu s-ar fi născut nicicând. Aş fi preferat să mor de multe ori în locul lor. Să nu mai fiu martora atâtor evaporări în neantul fără cuvinte şi fără nimic care să-mi dea de înţeles că mintea mea le născuse. Poate că totuşi am murit cu ele de fiecare dată. Şi acum am rămas fără obsesia de a le forţa să trăiască. Nu le mai pot naşte eu pe ele, căci mintea mea a obosit cu totul. A venit momentul să le las pe ele să-mi dea mie viaţă, dacă vor şi atunci când vor.

Linia buzelor mele se preschimbă într-un zâmbet care se întâlneşte neaşteptat cu o lipsă şi cu un preaplin. Tăcerea cade peste ele şi mă lasă liberă de cuvinte şi de dorinţa de a le face cu orice preţ să fie. Rămân doar eu.  Privesc către cer şi-mi găsesc firul care să mă înalţe. Haosul m-a îmbrăţişat şi s-a transformat într-un surâs. Şi fiecare lucru şi-a recăpătat forma care să-mi mulţumească mintea avidă şi copleşitoare.

Cât va mai dura continua pendulare între trăire şi cuvânt? Între nevoia mea şi nevoia minţii mele?

Cât va fi necesar.