Te-am însoţit încă un an, te-am ţinut de mână cu o devoţiune pe care n-o ştiam în mine. Am avut grijă să-ţi urmez paşii şi să-ţi las libertatea de a ţi-i fugări singură. Nu m-am speriat de ritmul nebun al zilelor care te-au uşurat treptat de tine însăţi şi nici nu mi-am dorit eliberarea. Poate mi-ar fi fost mai uşor, totuşi. Nu ştiu. Dacă aş fi capitulat aş fi găsit o altfel de linişte, mai la îndemână. Însă te-am urmat până aici, până acum, şi nu-mi pare deloc rău că am făcut-o. Mă simt aproape, tot mai aproape de ceva. Ştiu că dacă ne-am fi despărţit, tu de mine şi eu de tine, n-am fi ajuns nici una din noi aici.

Mici monştri au ieşit la suprafaţă pentru a te ajuta să-ţi vezi urâţenia fiinţei şi a face loc frumuseţii să se nască. Dar şi pentru a face o ordine desăvârşită printre toate cele care se credeau ceva, dar de fapt erau altceva. Ai avut nevoie să te laşi devorată de toate emoţiile care au muşcat cu poftă din sufletul tău aflat deja pe calea pierzaniei. Ţi l-au făcut bucăţele. Normal, ai avut parte de ditamai haita de demoni interiori. Şi totuşi…dacă n-ar fi ieşit la suprafaţă, te-ai fi scăldat şi acum în aceleaşi ape tulburi şi călduţe, bolnăvicios de confortabile. S-au aliat cu celelalte creaturi, ale altor oameni dimprejurul tău, pentru ca ordinea să se aşeze şi în afara ta. Şi bine au  făcut. Acum e ordine. Iar dacă tu ai învăţat cum se face curăţenie, atunci lecţia şi-a atins obiectivul principal. Să mai vorbim de vină? De cine a fost vinovat? Nu, vina ori îţi aparţine în totalitate, ori nu există noţiune de vină pentru că nu-şi are rostul acum. Ori una, ori alta. Prefer să-ţi atribui prima variantă, încă vorbim în cuvinte, n-am ajuns la acel mod de a comunica unde să nu existe vină… Ţi-ai creat singură o armată de creaturi care te-a doborât mai înainte de orice pe tine, fără a şti care-i planul de luptă şi scopul ei. Fără să te scuz, poate că menirea ta nu e lupta. Cel puţin nu la modul înţeles la momentul actual. Ei bine, te-ai cufundat în cele mai  murdare ape ale fiinţei pentru că numai acolo puteai vedea dacă vrei sau nu să faci alegerea. De a ajunge la suprafaţă. De a renunţa la tine, de a renunţa la oameni de lângă tine, de a muri.

Acum e ordine…

Mă întreb până când. Nu există nicăieri reguli nescrise ale coborârii în infern. Dincolo de faptul că fiecare om alege de câte ori coboară şi cât stă… nimeni nu poate spune mai multe. Nici eu nu ştiu şi nici măcar nu intuiesc cât şi unde vei rămâne. Ştiu doar că-ţi voi fi parte din călătorie, indiferent care-ţi va fi ţinta.

O nouă viaţă sau o continuare timidă a celei vechi, cu alte tonalităţi şi puţin mai colorată? Te privesc şi prefer să-ţi las ţie răspunsul. Pe care n-o să-l dai, căci prea iubeşti tainele.

Să deschidem acum paranteza (unei taine? nu, tainele nu se pun în paranteză…) şi să punem în ea două mâini împreunate, ale celor două fiinţe care s-au unit într-una şi nu ştiu. Şi s-o lăsam deschisă, necăzând în patima celor care nu pot lăsa lucrurile neterminate. Aşa ceva nu începe şi nu se termină niciodată. Doar vieţuieşte etern. De cele mai multe ori fără ca cele două mâini să ştie. Să se ştie.  Uneori ele se află şi se ating. Ajung să se recunoască şi să-şi simtă una alteia viaţa. Iubirea din ea. Alteori paranteza rămâne deschisă într-un abstract destul de dureros pentru concretul în care trăim noi. Oricum ar fi însă, cele două mâini sunt acolo, iar paranteza are nevoie de libertatea unei deschideri totale către „afară”, căci numai aşa cele două mâini se pot recunoaşte cu adevărat.

Totuşi, noi două avem alte nevoi acum. Cea mai importantă ar fi să ne continuăm drumul, urmând ca la un moment dat să ne întoarcem şi să întindem mâna…

Ţi-am fost oglindă multă vreme, însă nu ţi-a plăcut niciodată să mă priveşti cu adevărat şi mi-ai ales moartea. Probabil te-au speriat umbrele. Însă moartea nu face nimic să dispară. Ci ajută să cadă vălul de pe ochi şi să-ţi recapeţi vederea. Poate că eu nu mai exist,  iar cioburile mele nu vor mai putea reface niciodată ce am fost. Însă nu mai ai nevoie să mă priveşti pentru a te vedea. Şi înţeleg mai mult decât orice de ce ai vrut să mă ucizi. Deşi m-am împotrivit şi am luptat cu toate armele… am făcut-o doar pentru că am vrut să-ţi văd hotărârea. Nu ţineam deloc la fineţea trăsăturilor pe care le puteai vedea în mine şi nici nu urmăream să-ţi arăt ce nu puteai vedea. Oricum ar fi fost în zadar. Vedeai numai ce voiai şi atât.  Amândouă am avut de câştigat de pe urma morţii mele şi a cioburilor de oglindă…veche. Nu mai există cioburi, exişti doar tu. Iar alături vin şi eu, numai şi numai pentru că mi-ai dat voie să mă nasc în alte forme şi pentru că-ţi doreşti să-ţi fiu aproape. Pot pleca oricând, ştii bine asta. La urma urmei, e o singură alegere pe care trebuie s-o faci. Iar consecinţele le cunoşti mai bine decât le cunosc eu. Eu mă trag din nişte biete cioburi, dar tu… vii dintr-o paranteză deschisă în care ai simţit atingerea uşoară a unei mâini.

Sunt momente în care îmi ceri indirect să tac. Să-mi văd de treaba mea şi să nu te mai presez acolo, în inimă. Îţi iei palma fierbinte şi ţi-o duci în dreptul ei, crezând că poate atingerea o s-o facă să nu mai spună nimic, o s-o liniştească de tot, o s-o preschimbe şi pe ea în mici cioburi care să-şi urmeze fiecare propriul curs. N-ar fi mai simplu ca toate să urmeze un singur curs, al propriei tale trăiri? Te apasă doar pentru a-ţi spune că există şi nu pentru că ar vrea cumva să-ţi pricinuiască vreo durere. Nu-ţi spun ce să faci cu ea, rolul meu nu mai e demult acela de a-ţi spune ce, cum şi cât să simţi. N-am murit degeaba.

Te-am urmat încă un an şi o voi face şi în continuare. Atâţia ani cât îşi va dori Timpul să îi mai numească ani, atîta timp cât tu îţi vei dori s-o mai numeşti Viaţa ta.