Se inserase, iar ea se intorcea prin ceata deasa spre noua ei casuta. Strada pustie o facea sa se simta de parca ar fi fost singura pe lume. Insa nu-i displacea senzatia. Era o liniste aparte cea care-o inconjura din toate partile. De obicei diminetile de demult aratau ca seara aceasta. Clipele harnice ale unor zile care se voiau traite, insa n-ajungeau acolo niciodata. Tot asa, incetosate si pline de negura apasatoare a unor vremuri tulburi. Ore trezite prea devreme la viata, fortate cumva sa fiinteze in tremurul diminetilor. Demult…prea demult. Nu intelegea de ce isi amintea chiar de acele dimineti friguroase. Poate pentru ca domnea acelasi sentiment de intalnire cu cineva…de libertate si liniste, de mers lin, fara o tinta precisa. Un picior inaintea celuilalt, un picior in urma…ramanand doar miscarea continua si asezarea gandurilor intr-o ordine perfecta.

De cand era mica ii placea sa mearga mult pe jos, fara a privi inapoi sau inainte, ci concentrandu-se mereu numai asupra pasilor care-o aduceau secunda de secunda aproape de pamant, de sursa, de ea insasi. Miscarea exterioara produce miscarea interioara. Fara sa fi vrut sau stiut, isi conturase viata dupa acest principiu simplu al mobilitatii si al curgerii. Ori de cate ori se bloca intr-un punct strain, intreg corpul reactiona si i se punea in miscare. Cauta ordinea miscandu-se in lumea exterioara, fara a sti ca de fapt se indreapta usor, usor catre sine. Traim atat de departe de corpul nostru, ignorandu-i mesajele. Fara a-l asculta cu adevarat, il lasam sa se umple de durere, sa se imbolnaveasca si apoi ne revoltam impotriva vietii acuzand-o de nedreptate.

Ii treceau multe prin minte. Trotuarul era umed si-n aer mirosea a iarna inca neconvinsa ca vrea sa vina si sa ramana langa ea. Pasii o purtau pe stradute inguste, luminate timid de felinare din alte timpuri. Ii placea aici, se afla in sfarsit in locul potrivit, traind viata ei, simpla, singura, insa atat de autentica si de bogata.

Ocoli parcul din fata casei pentru a mai lua cateva guri de aer. Cativa vecini iesisera la plimbare, infofoliti, tinand in lesa caini mult prea energici pentru o seara in care ceata cerea momente de respiro si de contemplare. Noroc ca ei, cainii, nu stiu sau nu vor sau aleg sa-si continue drumul. Ii privea pe toti si se gandea la camaruta ei care-o astepta nerabdatoare dupa colt. Sigur se facuse frig, de dimineata nimeni nu mai fusese acolo ca sa-i tina de urat si sa aprinda focul.

Era o camaruta incredibila, nicicand nu s-ar fi gandit ca o sa ajunga sa locuiasca in ea. I se potrivea in cele mai mici detalii. In primul rand o astepta mereu, melancolica si trista, sa se intoarca acasa si nu intelegea de ce trebuie sa faca mereu ocolul parcului si sa-si amane venirea. N-avea cum sa inteleaga, ea era mereu pe loc, asteptand pe cineva mereu in miscare. Camaruta si-ar fi dorit ca ea sa nu plece niciodata de acolo, ci sa traiasca simplu si frumos, facand acele lucruri de care stia ca era indragostita dintotdeauna. Putea sa scrie si sa citeasca fara a mai iesi pe stradute, fara a se mai duce la serviciu si a se intalni cu oameni. Ea stia ce ii facea de fapt placere si unde ii era adevaratul scop al vietii…Intrezarise printre randurile furate in ultimele luni, de cand o gazduia. Sau asa avea impresia…ca stie, ca o stie.

Atinse clanta inghetata si trase usor de usa in sus, apoi descuie cu cheia masiva si intra. Izul de carti si mobila veche o facu sa zambeasca usor in timp ce cauta lampa din hol. Lumina difuza ii descoperi zambetul si parca o facu mai frumoasa decat era  printre oameni, la lumina zilei. Se tranti in fotoliul cel mare, imbracata cum era, asteptand parca un cuvant sa-i fie soptit si s-o asigure ca ea era, aici era si era mai vie ca niciodata. Nu aparu insa nimic, niciun cuvant, nicio adiere. Doar camaruta, de-acum vesela si multumita, raspandea un aer primitor si cald. Da, era singura in singuratatea deplina a unei case vechi, care purta in amintiri vieti trecute ale altora ca ea, suflete curajoase si demult plecate pe alte taramuri. Isi aminti cum ajunse aici, cum viata ei se luptase singura pentru ea, aducand-o fata in fata cu inevitabilul: plecarea, despartirea si poposirea, iubirea. Ar mai fi orbecait mult timp printre ele, nediferentiindu-le si crezand ca una e alta sau ca azi poate fi una si maine alta. Se gandea acum cat de norocoasa a fost ca s-a lasat pe mana ei, a vietii care-a stiut de un milion de ori mai bine ca ea unde ii e locul pe aceasta lume. Nu regreta nimic. Citise in dimineata aceea ca iubirea e ca petala unei flori de cires, iar ura e ca radacina ciresului. Iubirea ei… Cum s-o fereasca de vantul furios, de ceata umeda si rece, de iarna care va sa vie peste ea? Erau multe pe care le castigase pentru ca se lasase in mana vietii, dar si mai multe pentru care avea de luptat in continuare. Pentru ca alesese libertatea spiritului, i se daduse responsabilitatea fiintei intregi. La pachet, meniu complet. N-avea incotro, trebuia de acum sa se descurce cu amandoua.

Mainile inghetate ii amintisera ca trebuia sa aprinda focul. Avea soba cu lemne, exact ca in camera copilariei. Sau mai degraba cea a adolescentei, timpurii si tarzii. Deci stia sa faca un foc si sa-l asculte asa cum se asculta. Lemnele erau umede, fapt ce ii ingreuna un pic sarcina, dar se descurca. Un pic de fum ii aminti de mama, de casa ei lasata in urma, de radacinile care-or sa ramana puternice mereu, acolo, in trecutul care nu mai exista de mult. Se foi prin casuta care incet-incet prindea viata si se facu atenta la cat de mult poate schimba un om locul in care ajunge sa stea. De zece minute camaruta ei deveni vie, prin lumina, caldura si sunet. Lampa veche, primita de la un prieten al unui prieten, parca era facuta anume pentru a imprastia mici raze blande de soare.  Ea, fiinta ei, alaturi de soba de teracota, tot veche, degaja caldura omului care se simte viu si-i multumeste continuu vietii pentru asta. Iar focul, valvataia puternica ce o striga de dincolo de usa care se inrosise imediat, topea linistea si-o acompania mai frumos ca orice melodie de pe lume. Traiau! Ea traia alaturi si in camera ce invia ori de cate ori cheia se rasucea in broasca.

Sangele i se infierbanta, lasand hainele groase sa cada libere pe podeaua scartaitoare. Isi puse la incalzit o oala mare de apa si se intinse pe patul plin de perne si paturi moi, privind in gol la tavanul colorat in zeci de curcubee. Ciudata rasturnare de situatii…se gandea. Culorile o pandisera mereu pentru a o initia si a-i arata unde se afla printre ele, dar gasise de fiecare data o cale sa le ocoleasca si sa aleaga albul, negrul, griul si nuantele moarte. Iar acum statea si se hranea dintr-un curcubeu care poate nici nu era desenat pe tavanul inalt, dar de existenta  caruia era mai sigura decat de orice altceva. Ce cale lunga…intre ochii care privesc, vad, simt si lucrurile care se cer a fi privite, vazute si simtite. Cearsafurile moi, dar inca reci ii mangaiau pielea fina si calda. Se lasa in voia lor, inchizand ochii si ascultand din nou focul statornic.

Isi ajungea siesi doar pana in acest punct. Punctul in care pleoapele ii cadeau linistite peste ochii limpezi, iar ea gasea locsorul pastrat atata timp pentru altceva sau pentru altcineva. Sanctuarul neatins de nimic, nici macar de sine, doar privit si mangaiat de la distanta, mereu distanta potrivita. Spatiul sacru al unei inimi care incepea sa se deschida usor, dupa ere intregi de intemnitare. Nu apartinea nimanui si ramasese intact atatea sute sau mii de ani. Netrait, neatins, neinteles, ocolit, neiubit, lasat in urma si privit cu ochii mintii, analizat fara rezultat. Un spatiu mai intim decat intimitatea insasi, care i se deslusea vazand cu ochii…ori de cate ori ii inchidea si uita, se uita pe sine departe, deschizandu-se pentru el. Numai si numai pentru el.

Apa clocotea pe soba si aburii ridicati i se asternura pe portiuni de corp neacoperite de matasuri. Se ridica usor din pat, parandu-i rau ca iar fugise… Isi pregati baia si se scufunda in apa, nemaivazand si nemasimtind nimic decat aburii fierbinti. Suvite de par ieseau rebele de sub prosopul ud, completandu-i chipul perfect. Frumusetea ei se revela atat de ciudat incat nu-si dadea seama daca se vede pe sine aievea. Dar ea era. Toata. Cele cateva zeci de minute de tacere si scufundare in adancuri o pregatisera.

Dupa ce isi pusese pijamalele si sosetele moi, se mai plimba un timp prin camera, mangaind in treacat pernele colorate, masuta rotunda si mancata de carii, bufetul bunicii si cartile…multele carti in care traiau povesti asemeni serilor ei acoperite de ceturi si descoperite de vise.

Era fericita acolo unde era. Si somnul o cuprinse lin si firesc, iar ea cazu din nou in uitare, gasindu-l pe el, mereu pe el, mereu acolo, asteptand-o plin de rabdare.