Mana mea te-ar fi oprit in loc pentru o secunda si te-ar fi facut atent la ea, la secunda aceea. Te-as fi furat pentru o clipa si apoi te-as fi lasat sa pleci inapoi sau inainte, pe drumul tau, inspre iubirea imensa care salasluieste-n tine. Poate ca atingerea fina a mainii mele te-ar fi facut mai atent la acea secunda, iar orizonturile catre care ai fi plecat dupa aceea ar fi aratat diferit. Si mai luminate decat stiu ca sunt in prezent. Chiar daca lumina atinge intunericul, nu-i poate schimba substanta. Luminile vad celelalte lumini si se indreapta, uneori orbite, catre ele. Asa si lumina spre care tu te indrepti singur, s-ar fi impiedicat de lumina nou nascuta a sufletului meu. Daca te-as fi luat de mana si te-as fi furat o secunda numai pentru mine…
Bratele mele tanjeau firesc dupa bratele tale. Si daca le-as fi dat voie sa te cuprinda cu totul, secunda s-ar fi transformat… in mult mai mult timp, un timp care nu ar mai fi putut fi masurat. Poate doar dupa plutirea trista, dar atat de asteptata a frunzelor care stiu sa moara in culori si lumina, nu-n intuneric, ca oamenii care fug de moarte si de ei. Un timp etern al caderii dinspre cer inspre pamant, de la albastrul secundei noastre prelungite pana la covorul moale si aramiu al trecutului care ne leaga.
Te-am luat de mana si te-am cuprins timid intr-o prima si atat de asteptata imbratisare. M-ai privit lung si ai ajuns la mine. Mai firesc decat firescul unei iubiri nascute din cerul care cerne frunze si pamantul care se lasa acoperit de amintirile noastre, din alte timpuri, acelea masurate de secunde care se incheie si mor.
Mi-a fost dor de tine si n-am stiut.
