Poate ca avem nevoie de curaj ca sa ne traim dragostea asa cum se traieste. Asa se zice. Insa, la urma urmei, cine ne poate spune cum se traieste dragostea? Cati din jurul nostru o traiesc exact asa cum ea ar dori sa fie traita…? Cati o respecta, cati o daruiesc neconditionat, cati o traiesc si ATAT? Nu vad multi. De aceea aleg din nou pentru mine. Decid sa o traiesc precum stiu eu si sa am incredere deplina in ea. Ma trezesc dintr-un somn foarte lung. Am visat multe lucruri frumoase si am vazut numai oameni frumosi in visele mele. M-am vazut pe mine din afara mea atat de mult timp incat am uitat sa ma simt. Visele sunt un mijloc extraordinar pentru a ne cunoaste, insa ne lipsesc de miracolul care ni s-a dat: acela de a trai intrupati. De a ne descurca asa cum putem, la toate nivelurile existentei noastre. E mult mai usor sa vorbesti sau sa scrii despre dragoste decat sa o traiesti, sa intri din nou in tine si sa-ti dai voie sa simti fara a mai iesi in mod repetat pentru a vedea din o suta de mii de perspective. Aici intervine abandonul, un cuvant de care am fugit mereu si pe care o buna perioada de timp l-am negat, l-am urat, nu l-am inteles si nu l-am acceptat. Urechile nu aud ceea ce nu vrem sa auzim, ochii nu vad ceea ce e atat de greu de vazut. Slabiciunea si lasitatea sunt greu de digerat pentru cineva care isi doreste cu disperare viata inapoi. Teama de abandon e teama de a rupe firul care te incatuseaza. Firul care te tine legat de altii si dezlegat de tine…

Dar abandonul se simte altfel acum.

Exista o singuratate care nu doare, dar care e atat de greu de gasit incat multi dintre noi ne pierdem interesul, vointa sau curajul pe drum. Poate ca inainte de-a trai o reala intalnire cu cineva e nevoie sa traim aceasta singuratate cu noi insine. E un alt fel de singuratate, atat de diferita de ceea ce am fost obisnuiti sa experimentam in perioada apusa deja a copilariei sau a adolescentei, in care eram “invatati” cum sa ne traim pe noi si care e binele care ni se potriveste cel mai mult. Daca atunci prapastia dintre noi, ca si indivizi, si ceilalti, ca si suflete care ne inconjurau, era din ce in ce mai mare, acum totul e diferit.

Pe vremuri aveam impresia ca izolarea pe care o cautam era interesanta si ma amageam cu ideea ca atata timp cat EU o cautam si o alegeam, eram mult mai sus decat cei care stiau sa traiasca unii cu altii si sa-si faca loc pentru a se cunoaste. Era o izolare bolnavicioasa, care-mi storcea sufletul putin cate putin…pana cand n-a mai avut ce stoarce si a trebuit sa ma hotarasc rapid ce fac cu sursa mea de energie si de viata. Si-atunci: surpriza! Singuratatea care mangaie, care are rabdare, care asteapta, care nu preseaza cu nimic si nu fura energia vitala care-mi curge prin vene. Ce frumos suna: nu doare, ci mangaie. Doar spunand-mi aceste cuvinte lin si calm, cu ochii inchisi, si lasand momentele in care le-am simtit sa se perinda sub ochii mintii mele…realizez cat de frumoasa e poposirea sinelui care-si ajunge siesi si nu mai cauta deznadajduit ceva sau pe cineva care sa-l ajute sa iasa la liman, sa se vindece, sa-l completeze sau sa-l asigure ca e suficient de bun si frumos pentru a  fi acceptat si iubit.

E atunci cand esti printre oameni si stii ca frunzei care cade trebuie sa-i acorzi momentul, atentia si dragostea ta cea mai mare. Pentru ca moare si odata cu ea mori si tu, intru renastere.

E atunci cand cineva care inca se afla pe drumul lung al intoarcerii la sine incearca sa-ti puna piedica, iar tu pur si simplu respiri profund si mergi mai departe, incercand sa-i dai si lui un strop de aer proaspat din care sa se hraneasca.

E atunci cand simti ca te indragostesti sau ca iubesti de cand e lumea, dar nu te agati de nimic sau de nimeni si pur si simplu te bucuri de…tine.

E atunci cand realizezi ca nu esti perfect, nu vei fi niciodata perfect, dar ca poti cladi lumea intreaga din imperfectiuni si o poti face minunat. De fapt, nu e atunci cand realizezi ca nu esti perfect, ci atunci cand iti vine sa te iei in brate si sa te feliciti pentru ca nu esti perfect si pentru ca te vezi cu toate cele, multe si marunte.

E atunci cand simti ca se va intampla ceva, insa nu intri in panica, nici daca sufletul iti spune ca-i de bine, nici daca e ceva care te-ar putea dezechilibra. Ci lasi sa se intample, sa curga. Iti permiti sa ai incredere in puterea de a trai tot ce vine catre tine.

Cred ca e atunci cand nu mai simti ca intre tine si un altul exista ceva dur, prin care nu apuca sa treaca emotiile tale, ci devii mai transparent si mai impacat cu faptul ca…se vede, ca te vezi, ca s-ar putea chiar sa fie in regula felul in care te vezi.

Sa rupem firul care ne leaga si sa ne apropiem de noi, fara nimeni altcineva in jur. Oare iubirea de aici vine? Ei, la asta nu mai stiu sa raspund asa de sigur. Iar s-a trezit domnul Nu. Sa-i facem loc, printre vise frumoase si pline de raspunsuri. Poate pana dimineata se transforma. Intr-o minunata doamna Da.

Voi afla imediat raspunsul. Indata ce ma voi trezi din nou.

Nu pleca inca.