N-as incepe cu o negatie, insa nu pot sa explic. Multe lucruri de pe lumea asta nu pot fi explicate, acesta fiind principalul motiv pentru care oamenii se cearta intre ei sau isi trezesc fel de fel de frici care sa le tulbure vietile. Lipsa logicii unor lucruri  sau situatii face ravagii in mintile noastre obsedate de control. Avem permanent nevoie de a categorisi si a planifica totul, de a obtine un rezultat din orice actiune sau de a sti cu exactitate scopul tuturor initiativelor noastre. Nu-i rau, viata noastra devine organizata si capata un sens pentru noi. E ceea ce ne ofera stabilitate si siguranta intr-o lume in care am fost aruncati la nimereala (nimereala potrivita perfect, evident) si din care iesim la fel de brusc si fara o vizibila implicare. Normal ca trebuie sa ne agatam de motive, de scopuri, de oameni si de amintiri pentru a ne crea continuu. Dar daca agatarile astea neincetate ne opresc din a calatori catre noi? Daca ne fura din creativitatea spiritului, mereu nou, mereu dornic de expansiune si contopire? Daca nu avem absolut nicio nevoie, de fapt? Daca aceste scurte `nu pot sa explic inexplicabilul, dar stiu ca asa e` sunt niste reminiscente ale sufletului pur care vorbeste pana ce i se da din nou in cap si e adus la tacere…?

Nu stiu. As vrea sa nu mai folosesc atat de mult acest `nu`, dar gandirea liniara nu ma poate ajuta in cazul asta. Asadar, nu-ul vine natural, pentru ca in mine nu e loc de altceva acum. In mintea mea, nu in mine. Insa nu-mi mai pasa atat de mult. Un cuvant e creator, insa exista emotii cu incarcatura mult mai mare decat teama de  inevitabilul si atat de prezentul…nu.

Nu sunt confuzii, pentru ca atunci cand suntem confuzi, in noi apare un soi de conflict. Dar cand nu mai simti  niciun conflict dandu-se intre diverse parti ale fiintei tale si pur si simplu…stii, poti ori s-o iei la fuga speriat, asa cum ai facut-o de atatea ori in atatea situatii de pana acum sau poti sa te opresti, sa tragi aer in piept si sa-i zambesti deschis partii aceleia din tine care-ti spune bland, dar sigur: `Asculta-te cu totul`.

Nu sunt sigura. Dar decid sa ma ascult si simt cum totul curge. Am sa fiu eu cea care paseste prima. Cu toate fricile vechi si cu toate senzatiile fizice care uneori dor, dor de frumusetea vietii care trece prin ele si le face atat de vii. Imi voi lasa pasul sa ma duca inspre ce va gasi de cuviinta sa-mi arate si voi alege sa gasesc acolo, unde ma va lasa, exact lucrurile si emotiile de care el, sufletul pur care acum vorbeste prin mine, are nevoie. Si probabil ca atunci voi realiza ca el nu are nevoie de nimic, dar ca aceasta calatorie imi e menita, la fel cum fiecare om o traieste la un moment dat. Nu stiu ce ma va astepta acolo, insa facand primul pas, micut, timid, dar suta la suta hotarat, observ ca nu-i asa de negru. Ba chiar e lumina. Si ceea ce ma face sa-mi doresc sa-l fac si pe urmatorul e curgerea continua pe care o simt in mine si in afara mea. Curgerea vietii, exact asa cum mi s-a dat si cum o privesc si-o traiesc acum, in prezentul mereu prezent.

Nu stiu ce am facut sau ce am fost ca sa ajung aici. Dar imi amintesc hotararea cu care am luat decizia. Decizia cea mai clara din viata mea, aceea a  acum-ului lipsit de orice gand. Cand ceva te aduce in pragul acesta al alegerii, inseamna ca esti binecuvantat si cadorisit direct de acolo de unde vine lumina. Nu numai ca ti se da un mare dar, insa ti se reda si vederea. Si auzul. Si increderea in acel inexplicabil care se simte si nu are nevoie sa fie justificat nici macar in fata marelui judecator – mintea. Ea nu mai are nevoie de astfel de explicatii, pentru ca ajunge sa realizeze ca e aici pentru altceva. Sa fie, sa traiasca si sa-si puna toate minunile in slujba acelui suflet care stie ceea ce ei ii este deocamdata inaccesibil.  Practic te daruiesti pe tine tie, incepand cu clipa de fata, nemaincheind-o niciodata.

Nu pot sa-mi dau seama unde-o sa ajung si incotro or sa ma duca pasii, unul cate unul. Si intreb mereu, de cate ori imi amintesc. Imi raspund visele, imi raspunde soarele, imi vorbesc frunzele. Iar eu am senzatia ca innebunesc. Dar ma linisteste inexplicabilul care mi-a devenit atat de drag. Calatorie, unde-ai sa ma duci? Pe care culmi, sub care frunze? Inconjurata de care cer? Inalte, colorate, albastru maret si frumos. Azuriu, pentru ca tot iubesc azurul.  Culoarea deschiderii catre cer si catre ceilalti, catre iubirea adevarata a sufletului neinfricat si limpede.

Nu cred ca sunt mai multe drumuri, e unul singur, lung, intortocheat si foarte frumos. Multe nu le-as fi crezut asa pana acum. Poate pentru ca am avut mereu nevoie de un plan B care, evident, imi dadea siguranta zilei de maine.

Nu mai exista de mult. Ziua de maine. Exista numai un acum lipsit de maine si de ieri, de tine si de mine, de amintiri frumoase sau pline de durere. Exista un eu care iubeste un acum, cu toate cate ii ofera in plinatatea momentului. Gandurile mele-mi sunt de mare folos, iar mintea e cel mai bun prieten pe care incep sa-l descopar. Nu-i mai opun rezistenta si incet-incet toate se asaza in straturi ordonate, asa cum ii place ei. Doar mereu a fost perfectionista.

Nu mai reduc la tacere, pentru ca n-am absolut niciun drept sa fac asta. Fiecare parte din mine ma vrea pentru binele cel mai mare, pentru iubirea imensa pe care o am de daruit, mie si celorlalti. Am avut grija sa aleg viata. Iar ea, fara complicatii suplimentare, m-a adus fata in fata cu iubirea.

Nu pot sa explic, dar stiu ca asa e.