Pentru tine, daca esti

Etichete

eu, iubire, nimic, simt, singuratate, tu

As scrie numai de dragul de a ma pierde in spatiul infinit dintre cuvintele scrise. As scrie doar pentru a te gasi pe tine si a ma linisti pe mine. As scrie vrute si nevrute fara sa mai caut coerenta si frumusetea, fara sa le mai cer de la nimeni, nici macar de la mine. As scrie la nesfarsit nimicul dintre mine si tine, daca esti, dintre noi, daca suntem, pentru ca nu stiu altceva. Ba poate ca ar mai fi… Dar e prea mult pentru cat pot eu sa simt acum.

Nu exista un nesfarsit mai dureros decat a-ti scrie nimicul care te macina pe interior, asa ca ma voi limita la cateva cuvinte cu final, poate cateva paragrafe.

Sunt copilul salbatic al nimanui si nu voi putea fi niciodata al cuiva. Nimicul mi-e lumea, iar oamenii care apar si dispar sunt semne de intrebare care plutesc in deriva si nu inteleg unde au ajuns. Nici nu e nevoie de intelegere, ci doar de prezenta. Dar atunci cand ceva ti-e strain sau nu ajunge la tine, decizi sa pleci mai departe pana ce ajungi la altceva, mai simplu, de preferat cunoscut inainte sau macar intuit. Cand nimicul te cuprinde din toate partile, iar tu nu esti pregatit, e firesc sa-ti urmezi calea spre cunoastere nemijlocita si sa lasi in seama altcuiva lumile abstracte si paralele care nu se regasesc in tine. Tocmai de aceea prezenta nu exista in nimic. Sunt doar eu, in singuratate deplina. Fara nimic, cu intreg nimicul langa mine. Astfel ca am nevoie doar de un nimeni care sa poata fi prezent. Cineva care sa nu intruchipeze mai mult decat…nimic. Incerc din rasputeri sa personalizez,  insa nu pot, as simti ca se pierde substanta a ceea ce trece prin mine si ca as spune cea mai grotesca minciuna din viata mea.

Un cuvant macar? Iubire. Despre iubire si nimeni. Caci prea ma lovesc zi de zi de cuvinte de genul: relatie, cuplu, iubire, viitor, siguranta, dreptate, incredere. Si m-am saturat de ele, aleg mai bine virgulele sau goliciunea spatiului alb care le inconjoara. Mi se par mai autentice, mai sigure pentru realele nevoi sufletesti ale oamenilor. Intr-o virgula iti poti gasi pauza mult asteptata, rasuflarea dupa lunga perioada in care te-ai framantat. Virgula e linistea care ti se cuvine oricand te impiedici in cuvinte care nu te mai reprezinta. Aleg cu discernamant virgula! Si spatiul alb… Neatins, gol, alb si atat. Il aleg si pe el. Si totul devine mai usor, nu pentru ca asa trebuie, nu pentru ca oamenii aleg mereu caile cele mai usoare ca sa le fie lor bine, ci pentru ca uneori nu poti alege altceva, nu ai de unde, pur si simplu.  Ne-am nascut privilegiati, avand dreptul de a face alegeri. Insa nu ni s-au dat mai multe suflete, ca sa le putem multumi pe fiecare in parte alegand uneori ceva, alteori altceva, in functie de momentul trait, de etapa de viata parcursa. Avem unul si mare. Si exigent. Stie ce vrea mult mai bine decat o stim noi, de aceea uneori alegerea se afla intr-un spatiu care pentru altii ar insemna dezertarea intr-o alta lume. O virgula nu e o alegere, cel putin nu una valabila pentru marea majoritate a oamenilor. E o gluma draguta, o poveste, o fuga, un nonsens, dar nicidecum o alegere constienta si matura pentru un adult care iubeste. Implinirea nevoii de aer si de libertate pe care ti-o da o astfel de pauza e mai importanta decat orice siguranta aparenta pe care ti-ar da-o relatia in sine.

Pauzele ni se dau zilnic, fie ca ne confruntam cu relatii pe care nu mereu le lasam sa ne traiasca in suflet, fie ca visam la iubiri perfecte alaturi de persoane asemeni noua. Dar nu le luam in seama mai deloc. Alegem insa sa vorbim despre noi si despre ea, despre iubire si cum ar trebui sa fie, de parca un dialog ar putea sa ne lamureasca vreodata cum ar trebui sa fie. Alegem sa ne plangem durerea sau sa ne zambim cu gura pana la urechi fericirea data de un altul, fara sa stim ca nimic nu dureaza, nici durerea, nici bucuria. Alegem sa visam cu ochii deschisi uitand ca singurele momente in care putem fi cu adevarat autentici si increzatori sunt acele pauze, acele momente vide in care nu suntem legati de nimic si de nimeni, ci suntem nimic si nimeni. Atunci iubirea devine. Se intrevede usurel… intr-un mic spasm interior care umple ce s-a golit in atatea discutii si intrebari. Intr-un acord care-mi reaminteste de copilul salbatic, imblanzit acum pe cea mai simpla cale, a alegerii pauzei depline.

Ti-as scrie la nesfarsit, dar stiu ca nu m-ai citi la nesfarsit. Pana la urma tot ce e necunoscut ajunge sa fie cunoscut, pana si iubirea. Si tot ce e cunoscut ajunge sa fie pus in cuvinte. Iar oamenii citesc si vorbesc in cuvinte, nu in virgule si-n spatii goale…

Pentru tine, daca esti.

De la mine, caci sunt.

 

Bun (re)venit, iluzie!

Linistea nu dureaza, nu-i vesnica. Credeam ca o prinsesem intr-o frumoasa colivie si tot ce aveam de facut de acum inainte era sa am grija de ea zi de zi, s-o iubesc, s-o hranesc si sa-i dau putin cate putin din sufletul meu tot mai impacat. De parca linistea avea nevoie de pacea mea interioara…

Sa prinzi linistea de picior si sa nu-i mai dai drumul, iata ultima lupta… Linistea care nu are nevoie de pacea sufletului se lasa in voia lui. Nu-i pasa ce se intampla, de fapt. E ca dragostea. N-are nevoi si nu cunoaste limite. Iar el, omul nebun, omul care traieste gandindu-se ca i se cuvine, odata ce a descoperit-o, el, omul urat care nu poate sa creada ca inca e urat si ca frumusetea, atunci cand e vazuta, nu e infinita si nu acopera ce nu poate fi acoperit, omul acesta iar sufera de-o trezire. Alta trezire din care nu mai intelege nimic, pentru ca s-a trezit de prea multe ori dandu-si seama ca e din ce in ce mai adormit si mai lipsit de judecata unui om desteptat cu adevarat din somnul lung al respingerii.

Poate ca un numar finit de experiente sau de vieti ar putea rezolva dilema repetatelor treziri. Pentru ca la un moment dat s-ar termina cu totul. Si am ajunge la un mare final in care  ne-am intalni odata si-odata cu noi insine, exact asa cum suntem. Unii dintre noi asteptam moartea, in speranta ca atunci ea, linistea, se va asterne peste noi. Linistea aceea despre care vorbesc toti cei care au avut un contact cat de mic cu finalul finit imaginat de om.  Ar fi prea simplu. Si prea nedrept sa fie asa. Asa ca nu cred in moarte, nu cred in finalitate, nu cred ca suma experientelor noastre ne duce mai aproape sau mai departe de linistea sufletului. Poate ca obosim, e drept. Iar unii dintre noi ne gasim atunci, in acel moment al unui scurt sfarsit dintre atatea sfarsituri, o binemeritata odihna a spiritului, care pentru cei care raman in urma si ne privesc vorbeste de la sine si ii impaca intr-un fel care sa-i linisteasca si pe ei cu ideea de plecare, de despartire, de “gata, asta a fost tot”. Minunat ar fi sa nu fie asa. Desi mult mai greu pentru repetatele si infinitele scenarii care nu-si fac loc afara din noi pana nu ne dam seama ca n-avem nevoie de ele, ca tocmai asta e scopul: sa traim fara niciun scenariu idiot care sa ne cenzureze inimile si vietile…

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,200 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 20 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Tăcere

Mă împotmolesc în mlaştini de cuvinte şi gânduri. De ce nu pot să-mi cânt neputinţa de a-mi lăsa sufletul să vorbească în limba lui? De ce-mi las cuvintele să-şi pună măşti? Haosul lucrează tot pentru mine. Chiar dacă pare aşa cum e. Fără nici un fir care să-mi permită să mă agăţ de el pentru a-mi da iluzia că sunt mai puternică aşa, suspendată în suişul meu către cer.

Te las să mă cuprinzi cu totul şi mă observ de acolo, de pe prispa inimii peste care a trecut o iarna grea. Văd frăgezimea trupului gata-gata să se înfioare la cel mai mic şuierat de vânt. Văd nişte ochi mari, deschişi către vântul care nu poate fi văzut, şi nişte buze pregătite să vorbească în orice moment. Însă tăcerea tainică a clipei cade peste mine şi mă dezgoleşte de tot. Nu mai sunt în stare să mă acopăr cu nimic, iar cuvintele mi-au înţepenit în gât, dându-şi seama singure că se vor dizolva fără a mai fi rostite. Mereu se întâmplă asta.

Credeam că-mi mor cuvintele din faşă, că nu le dau voie să trăiască prin mine şi să ajungă să spună adevărul cel mare… al meu sau al inimii mele îngheţate. Îmi purtam pe umeri povara unor  milioane de morţi fără să ştiu că nu am avut nicicând vreo vină… Îmi credeam sufletul zbuciumat din pricina lipsei lor, a cuvintelor care refuzau cu îndârjire să-şi trăiască măcar o fărâmă din viaţă fără ajutorul meu… Îmi vedeam mai clar ca orice propria moarte atunci când le simţeam rămânând acolo şi dispărând apoi fără urmă, de parcă nu s-ar fi născut nicicând. Aş fi preferat să mor de multe ori în locul lor. Să nu mai fiu martora atâtor evaporări în neantul fără cuvinte şi fără nimic care să-mi dea de înţeles că mintea mea le născuse. Poate că totuşi am murit cu ele de fiecare dată. Şi acum am rămas fără obsesia de a le forţa să trăiască. Nu le mai pot naşte eu pe ele, căci mintea mea a obosit cu totul. A venit momentul să le las pe ele să-mi dea mie viaţă, dacă vor şi atunci când vor.

Linia buzelor mele se preschimbă într-un zâmbet care se întâlneşte neaşteptat cu o lipsă şi cu un preaplin. Tăcerea cade peste ele şi mă lasă liberă de cuvinte şi de dorinţa de a le face cu orice preţ să fie. Rămân doar eu.  Privesc către cer şi-mi găsesc firul care să mă înalţe. Haosul m-a îmbrăţişat şi s-a transformat într-un surâs. Şi fiecare lucru şi-a recăpătat forma care să-mi mulţumească mintea avidă şi copleşitoare.

Cât va mai dura continua pendulare între trăire şi cuvânt? Între nevoia mea şi nevoia minţii mele?

Cât va fi necesar.

 

De mână cu mine

Te-am însoţit încă un an, te-am ţinut de mână cu o devoţiune pe care n-o ştiam în mine. Am avut grijă să-ţi urmez paşii şi să-ţi las libertatea de a ţi-i fugări singură. Nu m-am speriat de ritmul nebun al zilelor care te-au uşurat treptat de tine însăţi şi nici nu mi-am dorit eliberarea. Poate mi-ar fi fost mai uşor, totuşi. Nu ştiu. Dacă aş fi capitulat aş fi găsit o altfel de linişte, mai la îndemână. Însă te-am urmat până aici, până acum, şi nu-mi pare deloc rău că am făcut-o. Mă simt aproape, tot mai aproape de ceva. Ştiu că dacă ne-am fi despărţit, tu de mine şi eu de tine, n-am fi ajuns nici una din noi aici.

Mici monştri au ieşit la suprafaţă pentru a te ajuta să-ţi vezi urâţenia fiinţei şi a face loc frumuseţii să se nască. Dar şi pentru a face o ordine desăvârşită printre toate cele care se credeau ceva, dar de fapt erau altceva. Ai avut nevoie să te laşi devorată de toate emoţiile care au muşcat cu poftă din sufletul tău aflat deja pe calea pierzaniei. Ţi l-au făcut bucăţele. Normal, ai avut parte de ditamai haita de demoni interiori. Şi totuşi…dacă n-ar fi ieşit la suprafaţă, te-ai fi scăldat şi acum în aceleaşi ape tulburi şi călduţe, bolnăvicios de confortabile. S-au aliat cu celelalte creaturi, ale altor oameni dimprejurul tău, pentru ca ordinea să se aşeze şi în afara ta. Şi bine au  făcut. Acum e ordine. Iar dacă tu ai învăţat cum se face curăţenie, atunci lecţia şi-a atins obiectivul principal. Să mai vorbim de vină? De cine a fost vinovat? Nu, vina ori îţi aparţine în totalitate, ori nu există noţiune de vină pentru că nu-şi are rostul acum. Ori una, ori alta. Prefer să-ţi atribui prima variantă, încă vorbim în cuvinte, n-am ajuns la acel mod de a comunica unde să nu existe vină… Ţi-ai creat singură o armată de creaturi care te-a doborât mai înainte de orice pe tine, fără a şti care-i planul de luptă şi scopul ei. Fără să te scuz, poate că menirea ta nu e lupta. Cel puţin nu la modul înţeles la momentul actual. Ei bine, te-ai cufundat în cele mai  murdare ape ale fiinţei pentru că numai acolo puteai vedea dacă vrei sau nu să faci alegerea. De a ajunge la suprafaţă. De a renunţa la tine, de a renunţa la oameni de lângă tine, de a muri.

Acum e ordine…

Mă întreb până când. Nu există nicăieri reguli nescrise ale coborârii în infern. Dincolo de faptul că fiecare om alege de câte ori coboară şi cât stă… nimeni nu poate spune mai multe. Nici eu nu ştiu şi nici măcar nu intuiesc cât şi unde vei rămâne. Ştiu doar că-ţi voi fi parte din călătorie, indiferent care-ţi va fi ţinta.

O nouă viaţă sau o continuare timidă a celei vechi, cu alte tonalităţi şi puţin mai colorată? Te privesc şi prefer să-ţi las ţie răspunsul. Pe care n-o să-l dai, căci prea iubeşti tainele.

Să deschidem acum paranteza (unei taine? nu, tainele nu se pun în paranteză…) şi să punem în ea două mâini împreunate, ale celor două fiinţe care s-au unit într-una şi nu ştiu. Şi s-o lăsam deschisă, necăzând în patima celor care nu pot lăsa lucrurile neterminate. Aşa ceva nu începe şi nu se termină niciodată. Doar vieţuieşte etern. De cele mai multe ori fără ca cele două mâini să ştie. Să se ştie.  Uneori ele se află şi se ating. Ajung să se recunoască şi să-şi simtă una alteia viaţa. Iubirea din ea. Alteori paranteza rămâne deschisă într-un abstract destul de dureros pentru concretul în care trăim noi. Oricum ar fi însă, cele două mâini sunt acolo, iar paranteza are nevoie de libertatea unei deschideri totale către „afară”, căci numai aşa cele două mâini se pot recunoaşte cu adevărat.

Totuşi, noi două avem alte nevoi acum. Cea mai importantă ar fi să ne continuăm drumul, urmând ca la un moment dat să ne întoarcem şi să întindem mâna…

Ţi-am fost oglindă multă vreme, însă nu ţi-a plăcut niciodată să mă priveşti cu adevărat şi mi-ai ales moartea. Probabil te-au speriat umbrele. Însă moartea nu face nimic să dispară. Ci ajută să cadă vălul de pe ochi şi să-ţi recapeţi vederea. Poate că eu nu mai exist,  iar cioburile mele nu vor mai putea reface niciodată ce am fost. Însă nu mai ai nevoie să mă priveşti pentru a te vedea. Şi înţeleg mai mult decât orice de ce ai vrut să mă ucizi. Deşi m-am împotrivit şi am luptat cu toate armele… am făcut-o doar pentru că am vrut să-ţi văd hotărârea. Nu ţineam deloc la fineţea trăsăturilor pe care le puteai vedea în mine şi nici nu urmăream să-ţi arăt ce nu puteai vedea. Oricum ar fi fost în zadar. Vedeai numai ce voiai şi atât.  Amândouă am avut de câştigat de pe urma morţii mele şi a cioburilor de oglindă…veche. Nu mai există cioburi, exişti doar tu. Iar alături vin şi eu, numai şi numai pentru că mi-ai dat voie să mă nasc în alte forme şi pentru că-ţi doreşti să-ţi fiu aproape. Pot pleca oricând, ştii bine asta. La urma urmei, e o singură alegere pe care trebuie s-o faci. Iar consecinţele le cunoşti mai bine decât le cunosc eu. Eu mă trag din nişte biete cioburi, dar tu… vii dintr-o paranteză deschisă în care ai simţit atingerea uşoară a unei mâini.

Sunt momente în care îmi ceri indirect să tac. Să-mi văd de treaba mea şi să nu te mai presez acolo, în inimă. Îţi iei palma fierbinte şi ţi-o duci în dreptul ei, crezând că poate atingerea o s-o facă să nu mai spună nimic, o s-o liniştească de tot, o s-o preschimbe şi pe ea în mici cioburi care să-şi urmeze fiecare propriul curs. N-ar fi mai simplu ca toate să urmeze un singur curs, al propriei tale trăiri? Te apasă doar pentru a-ţi spune că există şi nu pentru că ar vrea cumva să-ţi pricinuiască vreo durere. Nu-ţi spun ce să faci cu ea, rolul meu nu mai e demult acela de a-ţi spune ce, cum şi cât să simţi. N-am murit degeaba.

Te-am urmat încă un an şi o voi face şi în continuare. Atâţia ani cât îşi va dori Timpul să îi mai numească ani, atîta timp cât tu îţi vei dori s-o mai numeşti Viaţa ta.

Seara de toamna tarzie

Se inserase, iar ea se intorcea prin ceata deasa spre noua ei casuta. Strada pustie o facea sa se simta de parca ar fi fost singura pe lume. Insa nu-i displacea senzatia. Era o liniste aparte cea care-o inconjura din toate partile. De obicei diminetile de demult aratau ca seara aceasta. Clipele harnice ale unor zile care se voiau traite, insa n-ajungeau acolo niciodata. Tot asa, incetosate si pline de negura apasatoare a unor vremuri tulburi. Ore trezite prea devreme la viata, fortate cumva sa fiinteze in tremurul diminetilor. Demult…prea demult. Nu intelegea de ce isi amintea chiar de acele dimineti friguroase. Poate pentru ca domnea acelasi sentiment de intalnire cu cineva…de libertate si liniste, de mers lin, fara o tinta precisa. Un picior inaintea celuilalt, un picior in urma…ramanand doar miscarea continua si asezarea gandurilor intr-o ordine perfecta.

De cand era mica ii placea sa mearga mult pe jos, fara a privi inapoi sau inainte, ci concentrandu-se mereu numai asupra pasilor care-o aduceau secunda de secunda aproape de pamant, de sursa, de ea insasi. Miscarea exterioara produce miscarea interioara. Fara sa fi vrut sau stiut, isi conturase viata dupa acest principiu simplu al mobilitatii si al curgerii. Ori de cate ori se bloca intr-un punct strain, intreg corpul reactiona si i se punea in miscare. Cauta ordinea miscandu-se in lumea exterioara, fara a sti ca de fapt se indreapta usor, usor catre sine. Traim atat de departe de corpul nostru, ignorandu-i mesajele. Fara a-l asculta cu adevarat, il lasam sa se umple de durere, sa se imbolnaveasca si apoi ne revoltam impotriva vietii acuzand-o de nedreptate.

Ii treceau multe prin minte. Trotuarul era umed si-n aer mirosea a iarna inca neconvinsa ca vrea sa vina si sa ramana langa ea. Pasii o purtau pe stradute inguste, luminate timid de felinare din alte timpuri. Ii placea aici, se afla in sfarsit in locul potrivit, traind viata ei, simpla, singura, insa atat de autentica si de bogata.

Ocoli parcul din fata casei pentru a mai lua cateva guri de aer. Cativa vecini iesisera la plimbare, infofoliti, tinand in lesa caini mult prea energici pentru o seara in care ceata cerea momente de respiro si de contemplare. Noroc ca ei, cainii, nu stiu sau nu vor sau aleg sa-si continue drumul. Ii privea pe toti si se gandea la camaruta ei care-o astepta nerabdatoare dupa colt. Sigur se facuse frig, de dimineata nimeni nu mai fusese acolo ca sa-i tina de urat si sa aprinda focul.

Era o camaruta incredibila, nicicand nu s-ar fi gandit ca o sa ajunga sa locuiasca in ea. I se potrivea in cele mai mici detalii. In primul rand o astepta mereu, melancolica si trista, sa se intoarca acasa si nu intelegea de ce trebuie sa faca mereu ocolul parcului si sa-si amane venirea. N-avea cum sa inteleaga, ea era mereu pe loc, asteptand pe cineva mereu in miscare. Camaruta si-ar fi dorit ca ea sa nu plece niciodata de acolo, ci sa traiasca simplu si frumos, facand acele lucruri de care stia ca era indragostita dintotdeauna. Putea sa scrie si sa citeasca fara a mai iesi pe stradute, fara a se mai duce la serviciu si a se intalni cu oameni. Ea stia ce ii facea de fapt placere si unde ii era adevaratul scop al vietii…Intrezarise printre randurile furate in ultimele luni, de cand o gazduia. Sau asa avea impresia…ca stie, ca o stie.

Atinse clanta inghetata si trase usor de usa in sus, apoi descuie cu cheia masiva si intra. Izul de carti si mobila veche o facu sa zambeasca usor in timp ce cauta lampa din hol. Lumina difuza ii descoperi zambetul si parca o facu mai frumoasa decat era  printre oameni, la lumina zilei. Se tranti in fotoliul cel mare, imbracata cum era, asteptand parca un cuvant sa-i fie soptit si s-o asigure ca ea era, aici era si era mai vie ca niciodata. Nu aparu insa nimic, niciun cuvant, nicio adiere. Doar camaruta, de-acum vesela si multumita, raspandea un aer primitor si cald. Da, era singura in singuratatea deplina a unei case vechi, care purta in amintiri vieti trecute ale altora ca ea, suflete curajoase si demult plecate pe alte taramuri. Isi aminti cum ajunse aici, cum viata ei se luptase singura pentru ea, aducand-o fata in fata cu inevitabilul: plecarea, despartirea si poposirea, iubirea. Ar mai fi orbecait mult timp printre ele, nediferentiindu-le si crezand ca una e alta sau ca azi poate fi una si maine alta. Se gandea acum cat de norocoasa a fost ca s-a lasat pe mana ei, a vietii care-a stiut de un milion de ori mai bine ca ea unde ii e locul pe aceasta lume. Nu regreta nimic. Citise in dimineata aceea ca iubirea e ca petala unei flori de cires, iar ura e ca radacina ciresului. Iubirea ei… Cum s-o fereasca de vantul furios, de ceata umeda si rece, de iarna care va sa vie peste ea? Erau multe pe care le castigase pentru ca se lasase in mana vietii, dar si mai multe pentru care avea de luptat in continuare. Pentru ca alesese libertatea spiritului, i se daduse responsabilitatea fiintei intregi. La pachet, meniu complet. N-avea incotro, trebuia de acum sa se descurce cu amandoua.

Mainile inghetate ii amintisera ca trebuia sa aprinda focul. Avea soba cu lemne, exact ca in camera copilariei. Sau mai degraba cea a adolescentei, timpurii si tarzii. Deci stia sa faca un foc si sa-l asculte asa cum se asculta. Lemnele erau umede, fapt ce ii ingreuna un pic sarcina, dar se descurca. Un pic de fum ii aminti de mama, de casa ei lasata in urma, de radacinile care-or sa ramana puternice mereu, acolo, in trecutul care nu mai exista de mult. Se foi prin casuta care incet-incet prindea viata si se facu atenta la cat de mult poate schimba un om locul in care ajunge sa stea. De zece minute camaruta ei deveni vie, prin lumina, caldura si sunet. Lampa veche, primita de la un prieten al unui prieten, parca era facuta anume pentru a imprastia mici raze blande de soare.  Ea, fiinta ei, alaturi de soba de teracota, tot veche, degaja caldura omului care se simte viu si-i multumeste continuu vietii pentru asta. Iar focul, valvataia puternica ce o striga de dincolo de usa care se inrosise imediat, topea linistea si-o acompania mai frumos ca orice melodie de pe lume. Traiau! Ea traia alaturi si in camera ce invia ori de cate ori cheia se rasucea in broasca.

Sangele i se infierbanta, lasand hainele groase sa cada libere pe podeaua scartaitoare. Isi puse la incalzit o oala mare de apa si se intinse pe patul plin de perne si paturi moi, privind in gol la tavanul colorat in zeci de curcubee. Ciudata rasturnare de situatii…se gandea. Culorile o pandisera mereu pentru a o initia si a-i arata unde se afla printre ele, dar gasise de fiecare data o cale sa le ocoleasca si sa aleaga albul, negrul, griul si nuantele moarte. Iar acum statea si se hranea dintr-un curcubeu care poate nici nu era desenat pe tavanul inalt, dar de existenta  caruia era mai sigura decat de orice altceva. Ce cale lunga…intre ochii care privesc, vad, simt si lucrurile care se cer a fi privite, vazute si simtite. Cearsafurile moi, dar inca reci ii mangaiau pielea fina si calda. Se lasa in voia lor, inchizand ochii si ascultand din nou focul statornic.

Isi ajungea siesi doar pana in acest punct. Punctul in care pleoapele ii cadeau linistite peste ochii limpezi, iar ea gasea locsorul pastrat atata timp pentru altceva sau pentru altcineva. Sanctuarul neatins de nimic, nici macar de sine, doar privit si mangaiat de la distanta, mereu distanta potrivita. Spatiul sacru al unei inimi care incepea sa se deschida usor, dupa ere intregi de intemnitare. Nu apartinea nimanui si ramasese intact atatea sute sau mii de ani. Netrait, neatins, neinteles, ocolit, neiubit, lasat in urma si privit cu ochii mintii, analizat fara rezultat. Un spatiu mai intim decat intimitatea insasi, care i se deslusea vazand cu ochii…ori de cate ori ii inchidea si uita, se uita pe sine departe, deschizandu-se pentru el. Numai si numai pentru el.

Apa clocotea pe soba si aburii ridicati i se asternura pe portiuni de corp neacoperite de matasuri. Se ridica usor din pat, parandu-i rau ca iar fugise… Isi pregati baia si se scufunda in apa, nemaivazand si nemasimtind nimic decat aburii fierbinti. Suvite de par ieseau rebele de sub prosopul ud, completandu-i chipul perfect. Frumusetea ei se revela atat de ciudat incat nu-si dadea seama daca se vede pe sine aievea. Dar ea era. Toata. Cele cateva zeci de minute de tacere si scufundare in adancuri o pregatisera.

Dupa ce isi pusese pijamalele si sosetele moi, se mai plimba un timp prin camera, mangaind in treacat pernele colorate, masuta rotunda si mancata de carii, bufetul bunicii si cartile…multele carti in care traiau povesti asemeni serilor ei acoperite de ceturi si descoperite de vise.

Era fericita acolo unde era. Si somnul o cuprinse lin si firesc, iar ea cazu din nou in uitare, gasindu-l pe el, mereu pe el, mereu acolo, asteptand-o plin de rabdare.

Dor

Mana mea te-ar fi oprit in loc pentru o secunda si te-ar fi facut atent la ea, la secunda aceea. Te-as fi furat pentru o clipa si apoi te-as fi lasat sa pleci inapoi sau inainte, pe drumul tau, inspre iubirea imensa care salasluieste-n tine. Poate ca atingerea fina a mainii mele te-ar fi facut mai atent la acea secunda, iar orizonturile catre care ai fi plecat dupa aceea ar fi aratat diferit. Si mai luminate decat stiu ca sunt in prezent. Chiar daca lumina atinge intunericul, nu-i poate schimba substanta. Luminile vad celelalte lumini si se indreapta, uneori orbite, catre ele. Asa si lumina spre care tu te indrepti singur, s-ar fi impiedicat de lumina nou nascuta a sufletului meu. Daca te-as fi luat de mana si te-as fi furat o secunda numai pentru mine…

Bratele mele tanjeau firesc dupa bratele tale. Si daca le-as fi dat voie sa te cuprinda cu totul, secunda s-ar fi transformat… in mult mai mult timp, un timp care nu ar mai fi putut fi masurat. Poate doar dupa plutirea trista, dar atat de asteptata a frunzelor care stiu sa moara in culori si lumina, nu-n intuneric, ca oamenii care fug de moarte si de ei. Un timp etern al caderii dinspre cer inspre pamant, de la albastrul secundei noastre prelungite pana la covorul moale si aramiu al trecutului care ne leaga.

Te-am luat de mana si te-am cuprins timid intr-o prima si atat de asteptata imbratisare. M-ai privit lung si ai ajuns la mine. Mai firesc decat firescul unei iubiri nascute din cerul care cerne frunze si pamantul care se lasa acoperit de amintirile noastre, din alte timpuri, acelea masurate de secunde care se incheie si mor.

Mi-a fost dor de tine si n-am stiut.

…si inca un pic

Poate ca avem nevoie de curaj ca sa ne traim dragostea asa cum se traieste. Asa se zice. Insa, la urma urmei, cine ne poate spune cum se traieste dragostea? Cati din jurul nostru o traiesc exact asa cum ea ar dori sa fie traita…? Cati o respecta, cati o daruiesc neconditionat, cati o traiesc si ATAT? Nu vad multi. De aceea aleg din nou pentru mine. Decid sa o traiesc precum stiu eu si sa am incredere deplina in ea. Ma trezesc dintr-un somn foarte lung. Am visat multe lucruri frumoase si am vazut numai oameni frumosi in visele mele. M-am vazut pe mine din afara mea atat de mult timp incat am uitat sa ma simt. Visele sunt un mijloc extraordinar pentru a ne cunoaste, insa ne lipsesc de miracolul care ni s-a dat: acela de a trai intrupati. De a ne descurca asa cum putem, la toate nivelurile existentei noastre. E mult mai usor sa vorbesti sau sa scrii despre dragoste decat sa o traiesti, sa intri din nou in tine si sa-ti dai voie sa simti fara a mai iesi in mod repetat pentru a vedea din o suta de mii de perspective. Aici intervine abandonul, un cuvant de care am fugit mereu si pe care o buna perioada de timp l-am negat, l-am urat, nu l-am inteles si nu l-am acceptat. Urechile nu aud ceea ce nu vrem sa auzim, ochii nu vad ceea ce e atat de greu de vazut. Slabiciunea si lasitatea sunt greu de digerat pentru cineva care isi doreste cu disperare viata inapoi. Teama de abandon e teama de a rupe firul care te incatuseaza. Firul care te tine legat de altii si dezlegat de tine…

Dar abandonul se simte altfel acum.

Exista o singuratate care nu doare, dar care e atat de greu de gasit incat multi dintre noi ne pierdem interesul, vointa sau curajul pe drum. Poate ca inainte de-a trai o reala intalnire cu cineva e nevoie sa traim aceasta singuratate cu noi insine. E un alt fel de singuratate, atat de diferita de ceea ce am fost obisnuiti sa experimentam in perioada apusa deja a copilariei sau a adolescentei, in care eram “invatati” cum sa ne traim pe noi si care e binele care ni se potriveste cel mai mult. Daca atunci prapastia dintre noi, ca si indivizi, si ceilalti, ca si suflete care ne inconjurau, era din ce in ce mai mare, acum totul e diferit.

Pe vremuri aveam impresia ca izolarea pe care o cautam era interesanta si ma amageam cu ideea ca atata timp cat EU o cautam si o alegeam, eram mult mai sus decat cei care stiau sa traiasca unii cu altii si sa-si faca loc pentru a se cunoaste. Era o izolare bolnavicioasa, care-mi storcea sufletul putin cate putin…pana cand n-a mai avut ce stoarce si a trebuit sa ma hotarasc rapid ce fac cu sursa mea de energie si de viata. Si-atunci: surpriza! Singuratatea care mangaie, care are rabdare, care asteapta, care nu preseaza cu nimic si nu fura energia vitala care-mi curge prin vene. Ce frumos suna: nu doare, ci mangaie. Doar spunand-mi aceste cuvinte lin si calm, cu ochii inchisi, si lasand momentele in care le-am simtit sa se perinda sub ochii mintii mele…realizez cat de frumoasa e poposirea sinelui care-si ajunge siesi si nu mai cauta deznadajduit ceva sau pe cineva care sa-l ajute sa iasa la liman, sa se vindece, sa-l completeze sau sa-l asigure ca e suficient de bun si frumos pentru a  fi acceptat si iubit.

E atunci cand esti printre oameni si stii ca frunzei care cade trebuie sa-i acorzi momentul, atentia si dragostea ta cea mai mare. Pentru ca moare si odata cu ea mori si tu, intru renastere.

E atunci cand cineva care inca se afla pe drumul lung al intoarcerii la sine incearca sa-ti puna piedica, iar tu pur si simplu respiri profund si mergi mai departe, incercand sa-i dai si lui un strop de aer proaspat din care sa se hraneasca.

E atunci cand simti ca te indragostesti sau ca iubesti de cand e lumea, dar nu te agati de nimic sau de nimeni si pur si simplu te bucuri de…tine.

E atunci cand realizezi ca nu esti perfect, nu vei fi niciodata perfect, dar ca poti cladi lumea intreaga din imperfectiuni si o poti face minunat. De fapt, nu e atunci cand realizezi ca nu esti perfect, ci atunci cand iti vine sa te iei in brate si sa te feliciti pentru ca nu esti perfect si pentru ca te vezi cu toate cele, multe si marunte.

E atunci cand simti ca se va intampla ceva, insa nu intri in panica, nici daca sufletul iti spune ca-i de bine, nici daca e ceva care te-ar putea dezechilibra. Ci lasi sa se intample, sa curga. Iti permiti sa ai incredere in puterea de a trai tot ce vine catre tine.

Cred ca e atunci cand nu mai simti ca intre tine si un altul exista ceva dur, prin care nu apuca sa treaca emotiile tale, ci devii mai transparent si mai impacat cu faptul ca…se vede, ca te vezi, ca s-ar putea chiar sa fie in regula felul in care te vezi.

Sa rupem firul care ne leaga si sa ne apropiem de noi, fara nimeni altcineva in jur. Oare iubirea de aici vine? Ei, la asta nu mai stiu sa raspund asa de sigur. Iar s-a trezit domnul Nu. Sa-i facem loc, printre vise frumoase si pline de raspunsuri. Poate pana dimineata se transforma. Intr-o minunata doamna Da.

Voi afla imediat raspunsul. Indata ce ma voi trezi din nou.

Nu pleca inca.

Un prim pas de tranzitie (sau cum sa-l accepti pe “Nu”)

N-as incepe cu o negatie, insa nu pot sa explic. Multe lucruri de pe lumea asta nu pot fi explicate, acesta fiind principalul motiv pentru care oamenii se cearta intre ei sau isi trezesc fel de fel de frici care sa le tulbure vietile. Lipsa logicii unor lucruri  sau situatii face ravagii in mintile noastre obsedate de control. Avem permanent nevoie de a categorisi si a planifica totul, de a obtine un rezultat din orice actiune sau de a sti cu exactitate scopul tuturor initiativelor noastre. Nu-i rau, viata noastra devine organizata si capata un sens pentru noi. E ceea ce ne ofera stabilitate si siguranta intr-o lume in care am fost aruncati la nimereala (nimereala potrivita perfect, evident) si din care iesim la fel de brusc si fara o vizibila implicare. Normal ca trebuie sa ne agatam de motive, de scopuri, de oameni si de amintiri pentru a ne crea continuu. Dar daca agatarile astea neincetate ne opresc din a calatori catre noi? Daca ne fura din creativitatea spiritului, mereu nou, mereu dornic de expansiune si contopire? Daca nu avem absolut nicio nevoie, de fapt? Daca aceste scurte `nu pot sa explic inexplicabilul, dar stiu ca asa e` sunt niste reminiscente ale sufletului pur care vorbeste pana ce i se da din nou in cap si e adus la tacere…?

Nu stiu. As vrea sa nu mai folosesc atat de mult acest `nu`, dar gandirea liniara nu ma poate ajuta in cazul asta. Asadar, nu-ul vine natural, pentru ca in mine nu e loc de altceva acum. In mintea mea, nu in mine. Insa nu-mi mai pasa atat de mult. Un cuvant e creator, insa exista emotii cu incarcatura mult mai mare decat teama de  inevitabilul si atat de prezentul…nu.

Nu sunt confuzii, pentru ca atunci cand suntem confuzi, in noi apare un soi de conflict. Dar cand nu mai simti  niciun conflict dandu-se intre diverse parti ale fiintei tale si pur si simplu…stii, poti ori s-o iei la fuga speriat, asa cum ai facut-o de atatea ori in atatea situatii de pana acum sau poti sa te opresti, sa tragi aer in piept si sa-i zambesti deschis partii aceleia din tine care-ti spune bland, dar sigur: `Asculta-te cu totul`.

Nu sunt sigura. Dar decid sa ma ascult si simt cum totul curge. Am sa fiu eu cea care paseste prima. Cu toate fricile vechi si cu toate senzatiile fizice care uneori dor, dor de frumusetea vietii care trece prin ele si le face atat de vii. Imi voi lasa pasul sa ma duca inspre ce va gasi de cuviinta sa-mi arate si voi alege sa gasesc acolo, unde ma va lasa, exact lucrurile si emotiile de care el, sufletul pur care acum vorbeste prin mine, are nevoie. Si probabil ca atunci voi realiza ca el nu are nevoie de nimic, dar ca aceasta calatorie imi e menita, la fel cum fiecare om o traieste la un moment dat. Nu stiu ce ma va astepta acolo, insa facand primul pas, micut, timid, dar suta la suta hotarat, observ ca nu-i asa de negru. Ba chiar e lumina. Si ceea ce ma face sa-mi doresc sa-l fac si pe urmatorul e curgerea continua pe care o simt in mine si in afara mea. Curgerea vietii, exact asa cum mi s-a dat si cum o privesc si-o traiesc acum, in prezentul mereu prezent.

Nu stiu ce am facut sau ce am fost ca sa ajung aici. Dar imi amintesc hotararea cu care am luat decizia. Decizia cea mai clara din viata mea, aceea a  acum-ului lipsit de orice gand. Cand ceva te aduce in pragul acesta al alegerii, inseamna ca esti binecuvantat si cadorisit direct de acolo de unde vine lumina. Nu numai ca ti se da un mare dar, insa ti se reda si vederea. Si auzul. Si increderea in acel inexplicabil care se simte si nu are nevoie sa fie justificat nici macar in fata marelui judecator – mintea. Ea nu mai are nevoie de astfel de explicatii, pentru ca ajunge sa realizeze ca e aici pentru altceva. Sa fie, sa traiasca si sa-si puna toate minunile in slujba acelui suflet care stie ceea ce ei ii este deocamdata inaccesibil.  Practic te daruiesti pe tine tie, incepand cu clipa de fata, nemaincheind-o niciodata.

Nu pot sa-mi dau seama unde-o sa ajung si incotro or sa ma duca pasii, unul cate unul. Si intreb mereu, de cate ori imi amintesc. Imi raspund visele, imi raspunde soarele, imi vorbesc frunzele. Iar eu am senzatia ca innebunesc. Dar ma linisteste inexplicabilul care mi-a devenit atat de drag. Calatorie, unde-ai sa ma duci? Pe care culmi, sub care frunze? Inconjurata de care cer? Inalte, colorate, albastru maret si frumos. Azuriu, pentru ca tot iubesc azurul.  Culoarea deschiderii catre cer si catre ceilalti, catre iubirea adevarata a sufletului neinfricat si limpede.

Nu cred ca sunt mai multe drumuri, e unul singur, lung, intortocheat si foarte frumos. Multe nu le-as fi crezut asa pana acum. Poate pentru ca am avut mereu nevoie de un plan B care, evident, imi dadea siguranta zilei de maine.

Nu mai exista de mult. Ziua de maine. Exista numai un acum lipsit de maine si de ieri, de tine si de mine, de amintiri frumoase sau pline de durere. Exista un eu care iubeste un acum, cu toate cate ii ofera in plinatatea momentului. Gandurile mele-mi sunt de mare folos, iar mintea e cel mai bun prieten pe care incep sa-l descopar. Nu-i mai opun rezistenta si incet-incet toate se asaza in straturi ordonate, asa cum ii place ei. Doar mereu a fost perfectionista.

Nu mai reduc la tacere, pentru ca n-am absolut niciun drept sa fac asta. Fiecare parte din mine ma vrea pentru binele cel mai mare, pentru iubirea imensa pe care o am de daruit, mie si celorlalti. Am avut grija sa aleg viata. Iar ea, fara complicatii suplimentare, m-a adus fata in fata cu iubirea.

Nu pot sa explic, dar stiu ca asa e.

Un vis si atat

De data asta ai avut chip. Si m-a speriat fuga pe care o dadeam in mine pentru a te ocoli si a nu-ti permite sa te apropii mai mult de doi metri si ceva (ce am eu cu masuratorile astea?!). Mi te doream langa mine, pentru ca deja o mare parte din noi se intalnise in niste locuri mult prea frumoase pentru a putea fi trecute cu vederea sau negate. De data asta ai avut chip. Iar eu am avut ochii deschisi pentru a-l vedea pe tot, tot. N-a fost o surpriza, parca era de asteptat sa apari asa, natural si la locul tau. Respectand distanta de juma’ de metru in plus, bineinteles.

M-am ratacit din nou prin mine pentru ca m-am abandonat viselor treze sau celor din timpul zilei. Credeam ca am crescut (si inca am aceasta convingere), dar se pare ca visele sunt un teritoriu mult prea frumos, misterios si magic pentru ca oamenii sa le lase deoparte si sa-si traiasca viata…in confortul de zi cu zi. Prefer sa fiu in starea caracteristica ulterioara visului, chiar daca asta semnifica o mare confuzie interioara, decat sa ma trezesc si s-o iau de la capat cautandu-ma acolo unde e clar ca n-o sa ma gasesc niciodata. Visul meu e una din milioanele de piese de puzzle ale zilei pe care mi-o incep. Niciodata n-am fost buna la jocul asta, dar sunt cumva obligata de circumstante sa devin. Poate ca intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, o sa-mi termin si eu plansa pana la sfarsitul zilei si o sa inteleg cu adevarat cine am fost atunci, în acele momente. Deocamdata…ma limitez la a privi piese separate si a-mi imagina locul lor printre culori si forme atat de frumoase, dar atat de nedefinite.

Acestea fiind spuse, ma bucur ca a revenit. Sau ca ai revenit. Sau ca ai venit. Habar n-am. Tendinta de a te ocoli exista si parca in fiecare dimineata creste. Insa se pare ca am crescut totusi, macar putin. Pentru ca imi dau seama la timp si inteleg ca nu-i necesara. Oricum n-am control asupra a nimic din mine sau din jurul meu, chiar daca lucrurile pe care le traiesc sunt o farama mai clare pentru mine.

Invat sa  nu ma mai imporivesc vietii. Sau visului. Sau jumatatii de metru care devine ceva atat de abstract incat se pierde de tot.