Am visat o sămânţă care se chinuia să-mi explice că nu mai vrea să iasă, că a obosit să tot caute lumina. N-am înţeles de ce îşi poate dori o sămânţă să doarmă somnul lung al veşniciei, fără să ştie când va ieşi la suprafaţă şi va vedea lumea. N-am înţeles-o pentru că eram preocupată de sămânţa mea. Când ai mai multe seminţe de viaţă lângă tine, în tine, e greu să te simţi ca o sămânţă unică şi să înţelegi ce-ţi spun celelalte seminţe. Te pierzi.
De aceea (?) am ales astăzi să-mi ud florile din casă. Să le ud cu adevărat, să le hrănesc cu apă vie, care, prin mâinile mele, poate ajunge mai curată şi mai plină de viaţă acolo… în adâncurile lor. Am descoperit că am multe flori singure şi triste. Flori de departe aduse, numai pentru mine, doar ca eu să-mi amintesc… Am un dafin adus de cineva care nu mai e lângă mine. Dafinul locuieşte lângă un tablou vechi şi o fotografie nouă. Stă cuminte acolo, între ele, de câţiva ani, şi nu-mi cere niciodată nimic. Nu-mi cere pentru că ştie că atunci când ceri, de obicei nu ţi se dă. Când ceri, celălalt se sperie şi pleacă departe de tine. Când ceri şi spui clar şi răspicat ce vrei, nu mai primeşti nici măcar picătura de apă care te ţine viu… Dafinul meu nu mi-a cerut niciodată nici măcar stropul de apă de care ar fi avut nevoie să crească mare. Deşi l-am hrănit, am fost doar un canal lipsit de orice implicare conştientă. Eram doar un corp care, cu ajutorul mâinii robotizată de mişcări, uda o floare. Şi îi spunea uneori „mulţumesc”, uitându-se la stânga şi la dreapta ei. Vorbeam mai mult cu stânga şi cu dreapta decât cu centrul. Cu trecutul şi viitorul… Dafinul n-a crescut mare şi frumos, deşi i-a mers binişor o bună perioadă de timp. Dar azi am observat ceva: nu mai vrea să fie hrănit. Apa curge prin pământ fără a ajunge la el. Totuşi, e viu. Însă ceva s-a întâmplat. Nu-şi mai doreşte… S-a săturat de apa care curge banal dintr-o sticlă de plastic ţinută de o mână rece şi îndepărtată. Vrea altceva. Şi începe să mi-o spună, aşa cum poate el. „Ia-mă dintre fotografiile astea care nu au legătură cu mine şi vorbeşte-mi. Ajută-mă să trăiesc altfel dându-mi ceea ce tu ştii că am nevoie şi îmi poţi oferi. N-aş muri pentru că n-aş primi ceea ce nu mi-ai da, aş muri pentru că aş alege să o fac. Nu, viaţa mea nu depinde de ce îmi oferi tu, ci de deschiderea largă a ochilor tăi către mine, atât. De prezenţa ta reală. Udă-mă pentru că ştii că apa e mai mult decât apă. Iubeşte-mă pentru că ştii că iubirea e mai mult decât iubire.”
I-aş vorbi şi i-aş spune că nu ştiu ce poate să însemne acest „mai mult”, dar mi-e teamă să nu plece de tot de lângă mine. El e picătura de viaţă dintre cele două fotografii rămase neînsufleţite. Dacă ar mai fi fost şi ele aici, cu mine, vii, poate că m-ar fi ajutat să înţeleg ce înseamnă „mai mult decât iubire”. Dar nu am decât un dafin care mă învaţă atât cât accept eu să înţeleg în acest moment şi cât poate el să-mi explice.
Dafinul meu trece prin criza spirituală a lipsei de iubire. Iar eu nu mai înţeleg nici cât înţelegeam de dimineaţă, când sămânţa m-a trezit dintr-un vis în care toată lumea seminţelor părea copleşită de resemnare. O fi o criză generalizată cu iubirea asta.
Am curs printre pietre mari şi mici, încălzindu-le vara şi acoperindu-le cu pojghiţe groase de gheaţă iarna. Aşteptam cu nerăbdare să ajung la capăt, să mă vărs în marea liniştită, să mă întâlnesc cu adâncimile ei, netulburate de pietre care devin tot mai mari dacă nu le trăieşti şi lor poveştile. Eram apa rece a muntelui, apa care suferea de frig…
Câtă vreme am curs aşa? Mii de veacuri, fără oprire… Până am ajuns aproape de final. Unde am îngheţat de tot. Nu mai ştiu când, dar nici nu mai contează.
M-ar putea topi soarele, dar n-are suficientă putere acum. E abia primăvară.
M-aş putea topi eu singură, aducând la suprafaţă vremea în care pietrele încă mă rugau să le ascult.. Dar nu mai ţin minte.
M-ar putea topi focul… Oare?
Picuri împletiţi cu flăcări.
Dar până când? Până aş seca de tot, până s-ar stinge de tot?
Dacă rostul meu e să rămân o apă curgătoare îngheţată? Dacă rostul lui e să rămână un foc care arde tot cu forţa de nedomolit a flăcărilor lui?
L-am zărit de mult, dar nu l-am văzut cu adevărat. Eram mult prea blocată în propriile-mi temperaturi. Mult prea îngrijorată că nu mai am timp să ajung în marea linişte de la capătul drumului. Şi-acum?
Acum mi-e bine. Căci mi-e tot mai cald, deşi natura mea de apă curgătoare rece nu s-a schimbat cu nimic.
Am devenit mult mai atentă la densitatea pe care mi-o dă apa. La masa grea din interior, de unde ia naştere echilibrul. La tensiunea vie şi perfectă pe care mi-o dau temperaturile mult mai scăzute decât ale apelor care ajung rapid să se verse.
În adâncuri am început să curg din nou. Numai eu ştiu. Nimeni nu vede. Nici pietrele, nici soarele, nici marea.
Poate doar el, focul puternic ale cărui flăcări s-au întins pe sub adâncimile pământului şi au ajuns uşor la mine…
Mă tot învârt prin casă, împinsă pe de-o parte să scriu despre experienţa care mi-a arătat un pic din ce sunt şi pe de altă parte ascultând o voce care-mi spune cald şi părinteşte „Taci, copilă…”…
Mereu am căutat şi-am crezut, ca toţi căutătorii, că mai am nevoie de ceva ca să găsesc comoara din mine; că mai am o rană de vindecat, o traumă de descifrat, un conflict de acceptat; că încă nu sunt pregătită sută la sută să dau nas în nas cu mine; că am crescut faţă de ieri, dar nu suficient încât să ajung „acolo”.
Am căutat, fără să ştiu, oameni care m-au căutat la rândul lor, pentru dorinţa puternică pe care o simţeau în mine. Dorinţă de adevăr şi autenticitate. Dorinţă de iubire. I-am găsit şi i-am iubit în felul meu. Aşa cum iubeşte un om care caută. Complet pentru o secundă şi-apoi revenind la golul interior şi la căutarea adevărului care să-l umple. O secundă de iubire urmată de separarea căutării, sfârtecă şi separă fiinţa. Azi o secundă, mâine încă una şi sufletul nemuritor (o, da, mai nemuritor decât aş fi crezut vreodată) nu mai găseşte spaţiul şi libertatea de a fi, devine tot mai opac şi uită total cine şi ce e.
N-am înţeles niciodată oamenii care vorbeau despre iubirea absolută, lipsită de orice etichetă. Da, însuşi conceptul de absolut e o etichetă, dar nu văd cum altfel aş putea povesti decât folosindu-mă de cuvintele care nu numai că nu pot reda o experienţă, dar şi păstrează totul la un nivel perceptiv cât se poate de sărac şi static. Deh, am întâlnit şi cuvinte puse în aşa fel cap la cap, de aveam senzaţia că vin din străfundurile fiinţei omeneşti, oricare ar fi fost acea fiinţă. Până şi eu am scris numai când mă puteam coborî într-atât de adânc în mine încât să vină adevărul, şi nu altceva. De cele mai multe ori mi-a fost teamă să las la vedere ce venea de acolo. Mi-era teamă de judecata celorlaţi şi astfel am ajuns prietenă foarte bună cu cenzura. Am făcut multe şi n-am făcut multe de teamă. A avut şi are rolul ei. Dar nu despre teamă e vorba acum. Ci despre iubire şi fiinţă. Şi Fiinţă.
O experienţă transformatoare ca cea pe care am trăit-o eu acum câteva zile şi pe care aleg să o împărtăşesc atât cât îmi permite vocea dinăuntru (nu, nu aud voci în urma experienţei; nu încă ) nu rămâne transformatoare decât în măsura în care continuă şi după ce se încheie. Paradoxal de frumos.
Paranteză: de câte ori nu am participat cu toţii la fel de fel de întâlniri/workshopuri/traininguri de dezvoltare personală sau autocunoaştere, lungi cure de terapii din cele mai diverse, care „ne-au schimbat vieţile” şi ne-au făcut mai puternici? Câţi dintre voi v-aţi îmbărbătat fie pe voi înşivă, fie pe cei dragi, cuprinşi fiind de o reală încredere şi speranţă într-un mai bine? Şi câţi dintre voi aţi picat înapoi în resemnare de îndată ce încrederea se scurgea într-un loc al naibii de secret, încât nici până în ziua de azi nu aţi reuşit să-i daţi de urmă? Eu aşa am făcut. Multă vreme. Mai multă decât aş putea încerca să aduc acum la nivelul conştiinţei actuale. Căutările de moment, axate pe găsirea unor soluţii de moment n-au cum să ţină mai mult de…un moment. Mişcă, orice ajunge la noi ne mişcă într-o anumită măsură. Orice cuvânt pe care îl auzim sau îl citim produce o mişcare la nivelul fiinţei noastre. Un mic val care se uneşte cu celelalte şi ne unduieşte armonios fiinţa sau ne-o tulbură. La fel e cu tot ce trăim în fiecare zi, cu toate emoţiile care se nasc în noi şi pe care avem impresia că nu le putem controla pentru că suntem convinşi că sunt provocate de alţii. Tot ce trăim ne atinge dacă ne lăsăm atinşi. Şi cu cât ne luptăm mai mult cu încercarea de a filtra ce ne atinge şi ce nu, cu atât impactul acestor mici pietricele care tulbură apa e mai puternic. Cu toate că fiecare experienţă pe care o avem ne aduce mai aproape de noi înşine, în acelaşi timp ea ne şi păcăleşte şi şantajează de fiecare dată. Pentru că ni se cere ceva în schimb. Noi ne cerem ceva în schimb, de fapt. Facem troc cu noi înşine. Ne separăm fiinţa de ea însăşi şi nu-i dăm voie să existe şi atât. Fiinţa e sufletul acela nemuritor pe care, odată ce îl simţi, nu mai poţi fi acelaşi. Am deschis o paranteză la un moment dat. Deci, orice experienţă produce o schimbare, mai ales în cei care caută şi sunt deschişi către calea lor. Doar că aceste mici schimbări, transformări sunt de moment. Nu zguduie într-atât de mult ego-ul, personalitatea formată atât de frumos de-a lungul vieţii, încât să lase cortina opacă să cadă – măcar pentru câteva secunde! Nu mai mult, căci e de ajuns. Nu e nevoie de viziuni complicate sau de analize interminabile, ci de câteva fracţiuni în care să-ţi simţi sufletul – golit şi despovărat de toate hainele personalităţii structurate. Închidem paranteza.
Am încercat multe şi toate au avut rolul lor pe cale. Au avut un rol pentru atingerea a ceva anume. Aveam un scop făcându-le. Îmi doream să mă vindec. Durerea cea mare a separării de fiinţă a luat pentru mine forma unei tulburări imaginare de care m-am legat toată viaţa. Imaginare, pentru că în imaginaţia mea lua proporţii colosale, în timp ce pentru alţii era un simplu popas, o lipsă de aer sau o emotivitate mai accentuată decât la alte persoane. Poate că mă leg în continuare de ea, căci dacă e uşor să-ţi simţi sufletul, e greu să-ţi obişnuieşti vechile credinţe cu faptul că ai unul. Pe cât de multe am încercat, pe atât de mult simţeam că ajung în tot felul de direcţii şi locuri în care învăţam lucruri despre mine, fără să ajung la acel contact simplu şi clar cu mine. O mulţime de tehnici, o căruţă de cărţi, întrebări şi oameni cărora să le adresez, multă durere şi marea speranţă că într-o zi o să ajung acolo şi-o să trăiesc marea revelaţie a existenţei mele.
În urmă cu câteva luni m-am izbit pentru prima dată de ceva foarte străin mie. Cred că mă pregăteam la un anumit nivel pentru întâlnirea asta minunată cu mine. M-am pomenit iubind pe cineva. Nu, nu îndrăgostindu-mă, ci iubind. Aşa, din senin. Cum să explici o iubire neîncărcată de nicio dorinţă sau aşteptare? M-am socotit nebună, căci oamenii normali, atunci când iubesc, FAC ceva: spun, cer, aşteaptă, visează, doresc, fac ordine şi câte şi mai câte! Ori eu nu făceam nimic. Ci doar eram cuprinsă de o iubire venită de undeva şi totuşi prezentă de când lumea. Mi-a dat ceva bătăi de cap, căci suntem mult prea obişnuiţi să încadrăm, catalogăm, categorizăm, explicăm şi aşa mai departe. Dar sentimentul acela perfect, plin şi gol, pur şi simplu perfect, nu pierea, oricâte bătăi de cap mi-aş fi dat eu ca să-mi recapat liniştea (a se citi controlul). Crizele psihologice prin care trece un om sunt cele mai frumoase perioade din viaţă. Unele ne pot doborî, ştiu. Dar asta se întâmplă numai pentru ca noi să ne lăsăm trupul şi viaţa din el să cadă alături de ceea ce ne dă brânci sau ne pune piedică. Să curgem lin. Văzând cum oamenii proiectează propriile lor dorinţe romantice asupra iubirii, am crezut că şi eu fac la fel. Şi că-i doar o iluzie ce simt, cum sunt toate plăsmuirile astea ciudate ale unei minţi tulburi. Am lăsat iubirea absolută în plata domnului şi mi-am văzut de viaţă (hahaha!). Eh, perfecţiunea ei şi-a văzut şi ea de viaţă, prin mine.
Vocea înţeleaptă care a stat tăcută până acum a revenit încet. Îmi spune să zic odată ce am de zis şi apoi să tac încet şi să-mi trăiesc cu bucurie clipele care mi-au mai rămas (nu, nu mor încă; sau mai ştii?).
Spuneam acum câteva zile că am învăţat să respir. Da, pe cât pare de simplu, eu n-am ştiut. Nu-mi ajungea aerul. Eram o mică nesătulă care l-ar fi înghiţit pe tot dacă ar fi putut. Normal, aerul e viaţă. Şi dacă tot m-am născut, de ce să nu trăiesc … până la capăt, tot, tot, tot?
Realitatea pe care o experimentăm zi de zi e o bucăţică mică şi drăguţică dintr-una muuult mai maaare şi muuult mai drăguţă. Cu toţii ştim. Da, ştim. Auzim la televizor, dacă ne uităm la Codul lui Oreste sau la alte emisiuni de genul, citim în cărţi de psihologie sau de spiritualitate, vedem în ochii copiilor care ni se suie în braţe sau se prind cu jind de gâtul nostru. Urcăm munţi înalţi ca să fim mai aproape de ea, de acea realitate care ne cuprinde pe toţi laolaltă. Poezia, muzica, dansul, pictura, toate ne ajută să ne exprimăm acele părţi din noi care în limbaj comun au „talent”, dar ele nu sunt altceva decât încercări de a ajunge acolo, dincolo, de a vedea, pipăi, asculta şi de a integra toate acele minunăţii pe care le simţim la alte niveluri ale conştiinţei în lumea noastră concretă, de zi cu zi. De a uni sacrul cu profanul, magicul cu obişnuitul, de a ne uni cu noi înşine, transcendându-ne ego-ul şi ajungând la fiinţă, în centrul nostru cel mai din centru – în inimă. Acolo unde se simte cel mai bine verticalitatea şi forţa împletirii dintre masculin şi feminin, acolo unde echilibrul energiei cerului şi a pământului deschide fiinţa şi o face vizibilă căutătorului de lumină. O face transparentă.
Am învăţat să respir conştient. Nu-i greu, e incredibil de uşor. Poate de-asta alegem să ne facem din transcendeţă un scop măreţ, pentru că nu ne vine să credem că e atât de uşor şi că, prin prezenţa totală şi completă în tine, acum, transcenzi totul şi devii una cu transcendenţa. Şi cu iubirea. Şi cu cel din faţa ta…Sau cu cel din inima ta. Ehe, abia acum mi se revelează însemnătatea episodului iubirii absolute.
Fiinţa noastră esenţială trăieşte pe bucăţele în cea mai mare parte a timpului vieţii noastre. Straturi, nivele de experienţă, situaţii în care avem din plin ceva, dar ne lipseşte cu desăvărşire altceva. O dureroasă separare sau chiar milioane de astfel de separări. E ”normalul”, după cum ar spune majoritatea oamenilor. Nu, nu e normalul. E jumătatea de măsură pe care am acceptat-o tot mai mult, din frica de a pierde controlul asupra a ceea ce putea fi controlat şi explicat. Normalul e să trăieşti deplin conştient de faptul că există mai multe straturi pe care nu le vezi, dar le poţi simţi dacă îţi dai voie, dacă îţi cobori mintea în inimă. Normalul e să trăieşti astfel în fiecare secundă a vieţii. Ah, câţi căutători ai propriului sine n-au urlat acest adevăr interior din tot sufletul lor ajuns în sfârşit să vadă lumina? Mulţi, extraordinar de mulţi. Dar acest adevăr al prezenţei totale a ajuns să fie folosit până şi ca un clişeu de marketing, pierzându-şi substanţa, esenţa, iar oamenii trec acum pe lângă el, oftează şi se gândesc preocupaţi la următorul punct de bifat de pe interminabila listă de activităţi, dorinţe, proiecte… Da, oricât l-am auzi, el trece frumos pe lângă noi, căci nu ajunge la noi. Poate ajunge doar dacă îi facem loc cumva. Nu în mental, căci el înţelege şi are rolul lui foarte bine definit, dar nu cuprinde, ci separă. Iar acest adevăr nu poate fi încadrat, ci trăit în întregime, exact aşa cum vine.
Respiraţia conştientă e una din cele mai bune modalităţi de a face loc vieţii să trăiască acum prin noi. Fiecare inspir e o naştere, fiecare expir e o moarte. Ne naştem şi murim în fiecare clipă, şi dacă am rămâne conectaţi la această curgere de energie de sus până jos, de jos până sus, am ajunge la acel punct. Punctul în care începe şi se termină totul. Punctul în care o fiinţă umană se simte ceea ce e: o fiinţă care fiinţează şi atât. Totul şi nimic în acelaşi timp. Plinătatea vieţii şi a deschiderii către lume, către paternitatea cerului! Goliciunea morţii, a închiderii conştiente în sine, protejată de căldura și maternitatea pământului. Echilibrul acestor lumi extraordinare care se întâlnesc odată cu fiecare inspir şi expir. În inimă. În iubirea din inimă.
Coborârea în adâncurile dense ale sufletului, urmată de urcarea în straturile aerate ale acestuia, împletirea conştientă a celor două mişcări ne aduce la noi înşine. N-aş putea să spun cum e, cum se simte. Poate că se desluşeşte printre cuvintele pe care le înşirui eu aici cu atâta dorinţă, dar totodată şi cu nepriceperea celui care încă nu ştie că un cuvânt nu poate fi simţit decât dacă energia lui e eliberată din captivitatea minţii şi i se permite să ajungă gol şi pur la fiinţa celui care îl aude sau îl citeşte.
Numai după ce coborârea în adâncuri şi ridicarea către cer ajunge să mute ceva, să transforme, să ne facă total conştienţi, numai atunci putem privi către un altul. Cred că numai atunci putem iubi cu adevărat.
Nimeni nu ne învaţă, nimeni nu ne oferă vreo reţetă miraculoasă. E doar o atitudine interioară care, odată conştientizată şi trăită fără frică, te deschide total şi te face să vibrezi în întregime. Devii iubirea despre care ai auzit, ai citit, la care te gândeşti aşa de des şi la care tânjeşti, pentru că mereu ai avut convingerea că ea şi numai ea îţi poate umple golul acela dureros al separării. Devii iubirea. Nu mai ai nimic de umplut. Totul cade atunci… Se prăbuşeşte încet, ca într-un film în care dezastrul ţi se arată cu încetinitorul, astfel încât să ţi se întipărească foarte clar în ochi ceea ce vezi.
Dacă ai norocul ca în acele momente în faţa ta să fie un om ca şi tine, atunci experienţa e completă.
N-aş fi crezut că e aşa de simplu. N-aş fi crezut că pot simţi pentru o secundă totul. Şi totuşi, secunda aceea m-a contopit pentru prima oară cu mine şi cu cel din faţa mea. Şi de atunci trăiesc ştiind că în mine s-a întâmplat întâmplarea. Întâmplarea pe care înainte o numeam scopul, destinaţia, marea descoperire a sinelui.
L-am descoperit? Sinele? În fiecare inspir îl descopăr şi-n fiecare expir îl pierd
Şi uite aşa am înţeles de unde a venit iubirea aceea care mi-a dat mie bătăi de cap. A venit din mine, din acel nimic numit iubire. E în mine şi va fi atâta timp cât în deschiderea mea către lume voi fi cu adevărat deschisă.
Zâmbesc, mărturia mea e atât de puţin. Iar vocea dinăuntru mă bate prieteneşte pe umăr şi mă sfătuieşte să închei.
Mai am ceva şi gata: ne putem păcăli foarte uşor pe noi înşine atunci când ceva ne spune că am ajuns la punctul zero. Cum ne dăm seama? Dacă în faţa noastră apare un alt scop, şi mai măreţ, atunci păcăleala e garantată. Nu, nu încetăm să creştem, dacă asta e frica cea mare. ”Dar cum să cresc dacă nu mai am un scop clar şi bine definit? Sunt atâtea de descoperit la mine, n-o sa ajung niciodată dacă mă las dus pur şi simplu.” Numai curajul de-a ne lăsa ”scurşi” ne aduce faţă în faţă cu noi, în fiecare inspir care ne naşte şi-n fiecare expir care ne aduce la tăcere. Nu se poate altfel, căci viaţa care intră şi iese din noi nu se opreşte să ne aştepte, ci curge continuu.
Chiar dacă numai noi, singuri, putem alege toate acestea, uneori avem nevoie ca cineva să ne ţină de mână în timp ce ne descoperim curajul de a ne întâlni cu noi. Nu să ne ajute, nu să ne arate calea, nu să devină maestrul sau gurul care să ne vindece. Ne suntem propriul maestru interior şi nimeni nu poate face munca în locul nostru. Nimeni nu poate respira pentru noi… Dar să fii ţinut de mână cu prezenţă e vital.
Respiraţia inimii şi respiraţia holotropică
Dacă n-ar fi fost contextul, alegerea mea şi oamenii care au ales ca şi mine, probabil că n-aş fi trăit această experienţă profundă şi frumoasă. Există nişte fiinţe minunate aici, în România, care au adus şi la noi de peste hotare o ramură a psihologiei – psihologia transpersonală. Aşa cum îi spune şi numele, merge dincolo de psihologia obişnuită. Trece pragul acela atât de discutat şi de plin de frustrări, al celor ce au căutat de-a lungul vieţii propriul adevăr. Ajunge acolo. Ajunge aici. Fiecare om ajunge la sine. Asta e esenţa. Una din tehnicile de bază cu care se lucrează e respiraţia holotropică. Informaţii se pot găsi multe în alte locuri. La fel şi cărţi. (www.transpersonal.ro, www.calatoriainimii.ro, www.elenafrancisc.ro)
Ce contează cu adevărat e că, spre deosebire de alte ramuri ale căutărilor psiho-spirituale, aici declicul se produce spontan, descărcările emoţionale urmează un curs mai scurt şi mai intens, experienţa devenind una de TRĂIRE a propriei desăvârşiri. Clişeul „greu de descris în cuvinte” îşi pierde sensul de clişeu. Cu adevărat e o experienţă pe care nu o poţi explica, povesti etc. Poţi cel mult să pui în cuvinte, aşa cum mi-a şoptit mie vocea, stări, emoţii şi frânturi pe care le-ai trăit acolo, precum şi felul în care ele s-au împletit cu tine, cel de după. Căci există un înainte şi există un după, la fel cum ulterior există un continuum lipsit de orice înainte/după. Da. Ştiu că sunt numai paradoxuri. În realitate însă, e foarte simplu. Te întâlneşti cu tine, exact aşa cum eşti şi surprinzi emoţii care poate au zăcut captive în tine mii de vieţi… iar acum s-au eliberat pentru că le-ai dat voie să fie şi atât.
Gata, vă las în compania celor mai frumoase acorduri pe care le-am ascultat vreodată. Şi mă iert că am încercat scriind aceste cuvinte, am încercat să explic, am încercat să transmit, uitând de câteva ori să fiu.
Ori de câte ori închid ochii simt cum ea coboară din creştetul capului încet, tot mai încet, abia perceptibil, până ajunge în dreptul inimii. Atunci se opreşte pentru câteva clipe şi mă umple cu ceva, însă nu ţine mult. Coboară iarăşi şi ajunge acolo unde se întâlnesc cerul cu pământul, lumina cu întunericul, aerul din belşug cu tenebrele sufocării în necunoscutul fiinţei.
Japonezii îi spun „Hara”, noi, occidentalii, îi spunem centru vital. E punctul în care resimţim cel mai intens o emoţie, fie ea spontană, fie una ruminată la nesfârşit, trăită şi retrăită, neintegrată şi neasimilată de fiinţa noastră. Locul în care asistăm, uneori neputincioşi, la dezechilibrele interioare. Locul de unde vine eterna senzaţie de scindare, de rupere în două… şi golul, golul care le însoţeşte. Punctul care se strânge atunci când suntem îngrijoraţi. Care se închide în faţa iubirii. Inima de jos.
Am fost învăţaţi că acolo se încheie partea care contează din noi. Cea care aspiră, care tinde, care poate ajunge undeva, care gândeşte şi poate schimba ceva în sine şi în lume. Orice e situat în partea de sus cântăreşte mai mult, căci de-asta suntem animale evoluate. Pentru că am reuşit la un moment să ne ridicăm în două picioare şi să privim în sus. Din acel moment am ştiut că putem mai mult. Şi am reuşit. Am ajuns departe…
… de noi.
N-am trecut încă de senzaţia de strangulare şi strângere atunci când, cu ochii închişi, îmi urmăresc cu detaşare viaţa care curge prin mine şi se opreşte în partea inferioară a corpului. Mă doare, şi golul parcă e mai puternic ca oricând. Tind să cred în acele momente că-mi pot pierde cealaltă jumătate şi detaşarea piere. Mă întorc îngrijorată să văd dacă mintea e la locul ei, dacă inima inteligentă mai simte ce simţea. Le iau de mână, le zâmbesc liniştită şi-mi reiau poziţia de dinainte. Dar nu mai am la ce privi.
Totul se risipeşte în momentul în care îţi întorci capul cu îngrijorare să vezi dacă „toate sunt la locul lor”. Cred că niciodată nu sunt la locul lor. Doar că nouă ne place să ne amăgim cu iluzia că ne construim după nişte legi ordonate, care ne ajută să ne păstrăm echilibrul oricând şi în orice situaţie. Da, poate că echilibrul există. Dar nu se află sus, nu-i în minte, nu-i în inimă, nu-i nici măcar în „Hara”. E în prezenţa absolută, continuă a tuturor, laolaltă.
Ştiu că vor mai trece multe clipe în care ochii mi se vor închide, aşteptând şi privind detaşaţi înăuntru. Încrezători, dar totodată temători, vor privi atât cât vor fi în stare să vadă, după care vor căuta cunoscutul şi firul de care să se agaţe pentru a se întoarce la ceea ce pot controla.
Când ochii mei se închid ştiu că m-am reîntors şi că sunt cu un pas mai aproape de a îngriji rana universală a separării. Şi cu un pas mai aproape de iubire.
Licăriri ca secundarul ceasului, divizat şi el în fracțiuni.
Închid ochii şi îmi apar ele, imaginile care nu-mi permit să văd mai mult de-o secundă. Fug, apar altele. În toate te văd, dar nu-mi ajungi ca să-mi dau seama ce cauţi şi de ce apari în poveştile mele. Poate asta e moartea. Tunelul alb şi luminos al trăirilor care vor cu disperare să mai fie văzute o dată şi încă o dată şi încă o dată de sufletul însetat de pasiune.
Le las…
Văd o mână care se întinde către mine, prinzându-mi uşor, dar hotărât, palma deschisă. Caldă şi sigură, mâna ta m-a iubit. O văd clar, chiar şi într-o clipă atât de scurtă. A fugit însă repede înapoi la tine. Iar palma mea a rămas deschisă un timp. Acum se închide încet, nesigură, dar liniştită.
Întorcându-se ori de câte ori apărea ceva care-i putea încălzi, ochii nu ţi i-am cunoscut. Fugind de iubire, dar căutând frumuseţea ei, ochii tăi aleg ce să vadă, iar de mine au fugit de la început. Blânzi şi iubitori, dar deopotrivă aprigi şi tăioşi, ochii nu ţi i-am văzut cu adevărat. Şi pleoapele mele se lasă acum, învinse.
Cu palmele umede şi reci, mă întorc către primăvara din mine. Şi pentru că nu mai am cu ce să privesc, ascult. Ascult un cântec simplu al unei păsări care ştie mult mai multe despre iubire decât ştiu eu. Tunelul nu e de fapt tunel. Nu e nimic, căci din lumina puternică n-a mai rămas decât amintirea ei, alături de alte câteva amintiri tot mai vagi, tot mai ireale, tot mai îndepărtate. Nimic.
Ea traieste acum, e vie. Inspira iubire, expira iubire. Prin toti porii ei de existenta efemera, ireala, atat de departe de materie. Exist eu, existi tu si exista ea. Fiecare avem drumul nostru, chiar daca ea ajunge si la mine, si la tine.
Deci, cum spuneam, e vie. Nu stiu cum sa ma port cu ea. N-am niciun control si nicio idee despre cum as putea sa o ajut sa traiasca in continuare. Ba mai mult, nici nu stiu daca asta isi doreste, sa traiasca! E parte din mine, dar nu-mi apartine si trebuie sa o las in pace, sa existe singura – daca vrea. Sau sa moara… E ca un copil nenascut inca.
Mi-as dori sa se intample cu ea ceva frumos. Sa ajunga la maturitate, sa traiasca deplin intre noi si prin noi. Sa ne umple, sa ne schimbe, sa ne ajute sa ne vedem asa cum suntem de fapt. Sa ne aduca fata in fata cu iubirea si sa ne impinga catre ea… sa-i simtim gustul si sa-i lasam fierbinteala sa ne intre in inima. Mi-as dori sa-i fie bine, indiferent ce vom face noi, cei care ne jucam nestiutori cu ea.
Poate va alege sa traiasca doar prin unul din noi. Nu va trai intregul ca intreg total, dar va intra in profunzimile fiintei si le va modela frumos, le va reaseza si reechilibra tinand cont de armonia spre care tinde acea fiinta. Nu-i va fi usor nici ei, dar nici fiintei care va avea nevoie de o restructurare pe toate nivelurile.
Poate ne va aduce fata in fata. Iar atunci nu stiu ce s-ar intampla. Mi-e straina o atat de mare si de profunda apropiere.
Ii recunosc existenta, o constientizez si o las sa aleaga catre ce se va indrepta. Are doar trei directii: unul din noi, amandoi sau moartea.
As scrie numai de dragul de a ma pierde in spatiul infinit dintre cuvintele scrise. As scrie doar pentru a te gasi pe tine si a ma linisti pe mine. As scrie vrute si nevrute fara sa mai caut coerenta si frumusetea, fara sa le mai cer de la nimeni, nici macar de la mine. As scrie la nesfarsit nimicul dintre mine si tine, daca esti, dintre noi, daca suntem, pentru ca nu stiu altceva. Ba poate ca ar mai fi… Dar e prea mult pentru cat pot eu sa simt acum.
Nu exista un nesfarsit mai dureros decat a-ti scrie nimicul care te macina pe interior, asa ca ma voi limita la cateva cuvinte cu final, poate cateva paragrafe.
Sunt copilul salbatic al nimanui si nu voi putea fi niciodata al cuiva. Nimicul mi-e lumea, iar oamenii care apar si dispar sunt semne de intrebare care plutesc in deriva si nu inteleg unde au ajuns. Nici nu e nevoie de intelegere, ci doar de prezenta. Dar atunci cand ceva ti-e strain sau nu ajunge la tine, decizi sa pleci mai departe pana ce ajungi la altceva, mai simplu, de preferat cunoscut inainte sau macar intuit. Cand nimicul te cuprinde din toate partile, iar tu nu esti pregatit, e firesc sa-ti urmezi calea spre cunoastere nemijlocita si sa lasi in seama altcuiva lumile abstracte si paralele care nu se regasesc in tine. Tocmai de aceea prezenta nu exista in nimic. Sunt doar eu, in singuratate deplina. Fara nimic, cu intreg nimicul langa mine. Astfel ca am nevoie doar de un nimeni care sa poata fi prezent. Cineva care sa nu intruchipeze mai mult decat…nimic.
Un cuvant macar? Iubire. Despre iubire si nimeni. Caci prea ma lovesc zi de zi de cuvinte de genul: relatie, cuplu, iubire, viitor, siguranta, dreptate, incredere. Si m-am saturat de ele, aleg mai bine virgulele sau goliciunea spatiului alb care le inconjoara. Mi se par mai autentice, mai sigure pentru realele nevoi sufletesti ale oamenilor. Intr-o virgula iti poti gasi pauza mult asteptata, rasuflarea dupa lunga perioada in care te-ai framantat. Virgula e linistea care ti se cuvine oricand te impiedici in cuvinte care nu te mai reprezinta. Aleg cu discernamant virgula! Si spatiul alb… Neatins, gol, alb si atat. Il aleg si pe el. Si totul devine mai usor, nu pentru ca asa trebuie, nu pentru ca oamenii aleg mereu caile cele mai usoare ca sa le fie lor bine, ci pentru ca uneori nu poti alege altceva, nu ai de unde, pur si simplu. Ne-am nascut privilegiati, avand dreptul de a face alegeri. Insa nu ni s-au dat mai multe suflete, ca sa le putem multumi pe fiecare in parte alegand uneori ceva, alteori altceva, in functie de momentul trait, de etapa de viata parcursa. Avem unul si mare. Si exigent. Stie ce vrea mult mai bine decat o stim noi, de aceea uneori alegerea se afla intr-un spatiu care pentru altii ar insemna dezertarea intr-o alta lume. O virgula nu e o alegere, cel putin nu una valabila pentru marea majoritate a oamenilor. E o gluma draguta, o poveste, o fuga, un nonsens, dar nicidecum o alegere constienta si matura pentru un adult care iubeste. Si totusi, implinirea nevoii de aer si de libertate pe care ti-o da o astfel de pauza e mai importanta decat orice siguranta aparenta pe care ti-ar da-o relatia in sine.
Pauzele ni se dau zilnic, fie ca ne confruntam cu relatii pe care nu mereu le lasam sa ne traiasca in suflet, fie ca visam la iubiri perfecte alaturi de persoane asemeni noua. Dar nu le luam in seama mai deloc. Alegem insa sa vorbim despre noi si despre ea, despre iubire si cum ar trebui sa fie, de parca un dialog ar putea sa ne lamureasca vreodata cum ar trebui sa fie. Alegem sa ne plangem durerea sau sa ne zambim cu gura pana la urechi fericirea data de un altul, fara sa stim ca nimic nu dureaza, nici durerea, nici bucuria. Alegem sa visam cu ochii deschisi uitand ca singurele momente in care putem fi cu adevarat autentici si increzatori sunt acele pauze, acele momente vide in care nu suntem legati de nimic si de nimeni, ci suntem nimic si nimeni. Atunci iubirea devine. Se intrevede usurel… intr-un mic spasm interior care umple ce s-a golit in atatea discutii si intrebari. Intr-un acord care-mi reaminteste de copilul salbatic, imblanzit acum pe cea mai simpla cale, a alegerii pauzei depline.
Ti-as scrie la nesfarsit, dar stiu ca nu m-ai citi la nesfarsit. Pana la urma tot ce e necunoscut ajunge sa fie cunoscut, pana si iubirea. Si tot ce e cunoscut ajunge sa fie pus in cuvinte. Iar oamenii citesc si vorbesc in cuvinte, nu in virgule si-n spatii goale…
Linistea nu dureaza, nu-i vesnica. Credeam ca o prinsesem intr-o frumoasa colivie si tot ce aveam de facut de acum inainte era sa am grija de ea zi de zi, s-o iubesc, s-o hranesc si sa-i dau putin cate putin din sufletul meu tot mai impacat. De parca linistea avea nevoie de pacea mea interioara…
Sa prinzi linistea de picior si sa nu-i mai dai drumul, iata ultima lupta… Linistea care nu are nevoie de pacea sufletului se lasa in voia lui. Nu-i pasa ce se intampla, de fapt. E ca dragostea. N-are nevoi si nu cunoaste limite. Iar el, omul nebun, omul care traieste gandindu-se ca i se cuvine, odata ce a descoperit-o, el, omul urat care nu poate sa creada ca inca e urat si ca frumusetea, atunci cand e vazuta, nu e infinita si nu acopera ce nu poate fi acoperit, omul acesta iar sufera de-o trezire. Alta trezire din care nu mai intelege nimic, pentru ca s-a trezit de prea multe ori dandu-si seama ca e din ce in ce mai adormit si mai lipsit de judecata unui om desteptat cu adevarat din somnul lung al respingerii.
Poate ca un numar finit de experiente sau de vieti ar putea rezolva dilema repetatelor treziri. Pentru ca la un moment dat s-ar termina cu totul. Si am ajunge la un mare final in care ne-am intalni odata si-odata cu noi insine, exact asa cum suntem. Unii dintre noi asteptam moartea, in speranta ca atunci ea, linistea, se va asterne peste noi. Linistea aceea despre care vorbesc toti cei care au avut un contact cat de mic cu finalul finit imaginat de om. Ar fi prea simplu. Si prea nedrept sa fie asa. Asa ca nu cred in moarte, nu cred in finalitate, nu cred ca suma experientelor noastre ne duce mai aproape sau mai departe de linistea sufletului. Poate ca obosim, e drept. Iar unii dintre noi ne gasim atunci, in acel moment al unui scurt sfarsit dintre atatea sfarsituri, o binemeritata odihna a spiritului, care pentru cei care raman in urma si ne privesc vorbeste de la sine si ii impaca intr-un fel care sa-i linisteasca si pe ei cu ideea de plecare, de despartire, de “gata, asta a fost tot”. Minunat ar fi sa nu fie asa. Desi mult mai greu pentru repetatele si infinitele scenarii care nu-si fac loc afara din noi pana nu ne dam seama ca n-avem nevoie de ele, ca tocmai asta e scopul: sa traim fara niciun scenariu idiot care sa ne cenzureze inimile si vietile…
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,200 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 20 trips to carry that many people.
Mă împotmolesc în mlaştini de cuvinte şi gânduri. De ce nu pot să-mi cânt neputinţa de a-mi lăsa sufletul să vorbească în limba lui? De ce-mi las cuvintele să-şi pună măşti? Haosul lucrează tot pentru mine. Chiar dacă pare aşa cum e. Fără nici un fir care să-mi permită să mă agăţ de el pentru a-mi da iluzia că sunt mai puternică aşa, suspendată în suişul meu către cer.
Te las să mă cuprinzi cu totul şi mă observ de acolo, de pe prispa inimii peste care a trecut o iarna grea. Văd frăgezimea trupului gata-gata să se înfioare la cel mai mic şuierat de vânt. Văd nişte ochi mari, deschişi către vântul care nu poate fi văzut, şi nişte buze pregătite să vorbească în orice moment. Însă tăcerea tainică a clipei cade peste mine şi mă dezgoleşte de tot. Nu mai sunt în stare să mă acopăr cu nimic, iar cuvintele mi-au înţepenit în gât, dându-şi seama singure că se vor dizolva fără a mai fi rostite. Mereu se întâmplă asta.
Credeam că-mi mor cuvintele din faşă, că nu le dau voie să trăiască prin mine şi să ajungă să spună adevărul cel mare… al meu sau al inimii mele îngheţate. Îmi purtam pe umeri povara unor milioane de morţi fără să ştiu că nu am avut nicicând vreo vină… Îmi credeam sufletul zbuciumat din pricina lipsei lor, a cuvintelor care refuzau cu îndârjire să-şi trăiască măcar o fărâmă din viaţă fără ajutorul meu… Îmi vedeam mai clar ca orice propria moarte atunci când le simţeam rămânând acolo şi dispărând apoi fără urmă, de parcă nu s-ar fi născut nicicând. Aş fi preferat să mor de multe ori în locul lor. Să nu mai fiu martora atâtor evaporări în neantul fără cuvinte şi fără nimic care să-mi dea de înţeles că mintea mea le născuse. Poate că totuşi am murit cu ele de fiecare dată. Şi acum am rămas fără obsesia de a le forţa să trăiască. Nu le mai pot naşte eu pe ele, căci mintea mea a obosit cu totul. A venit momentul să le las pe ele să-mi dea mie viaţă, dacă vor şi atunci când vor.
Linia buzelor mele se preschimbă într-un zâmbet care se întâlneşte neaşteptat cu o lipsă şi cu un preaplin. Tăcerea cade peste ele şi mă lasă liberă de cuvinte şi de dorinţa de a le face cu orice preţ să fie. Rămân doar eu. Privesc către cer şi-mi găsesc firul care să mă înalţe. Haosul m-a îmbrăţişat şi s-a transformat într-un surâs. Şi fiecare lucru şi-a recăpătat forma care să-mi mulţumească mintea avidă şi copleşitoare.
Cât va mai dura continua pendulare între trăire şi cuvânt? Între nevoia mea şi nevoia minţii mele?
) nu rămâne transformatoare decât în măsura în care continuă şi după ce se încheie. Paradoxal de frumos.
